La vârsta la care alţii de vârsta sa îşi plimbă meditativi nepoţii prin parcurile urbei, Mircea Dorin Istrate a considerat că poate şi trebuie să scrie şi poezie. Asta pentru a da expresie materială simţirii sale pentru că poezia a purtat-o mereu în suflet. O face cu foarte mult talent, înnobilând cuvântul cu prea plinul sufletului său. A debutat relativ târziu, abia în urmă cu cinci ani, dar de atunci a publicat deja patru volume de poezie şi a obţinut 16 premii. Ultimul dintre ele – Marele Premiu, la Concursul Naţional de poezie, proză, critică literară, epigramă şi fotografie artistică, desfăşurat la Botoşani cu foarte puţin timp în urmă – vine să confirme, o dată în plus, faptul că talentul nu are vârstă. Mircea Dorin Istrate se simte un om împlinit. Are o familie frumoasă, are nepoţi, dar are şi har în tot ceea ce aşterne pe hârtie.
Un destin (oarecum) atipic
Născut în 1945, Mircea Dorin Istrate a fost pe rând profesor de istorie-geografie, apoi director de şcoală la Băgaciu-Mureş, tot director pentru o perioadă la Muzeul orăşenesc din Târnăveni, dar şi restaurator la Muzeul Judeţean Mureş. Destinul profesional al domniei sale s-a încheiat în 2000. Şi nu oricum. S-a pensionat ca ofiţer superior din SRI. Însă destinul său literar poate fi considerat abia la început după debutul petrecut în 2006. Volumele pe care le-a publicat până în prezent – „Har-Deal”, „Urma”, „Podul” şi „Cuibarul cu vise” – pun în valoare un poet de mare sensibilitate sufletească, în aceeaşi măsură subtil şi profund, capabil să abordeze subiecte cu mare încărcătură emoţională. Fiecare volum publicat de domnia sa, a fost onorat cu câte un „Cuvânt înainte” de cunoscuta poetă Cezarina Adamescu. Conviv deosebit de agreabil, cumpătat şi simţit în exprimare, ca un veritabil ardelean ce este, Mircea Dorin Istrate a declarat: „De poezie m-am apropiat acum mai bine de trei decenii.
