În Maroc, Tunisia şi Siria, continuă să aibă loc mari frământări politice şi sociale. O nouă pagină de istorie este pe cale de a fi scrisă în Nordul Africii, cu gesturi simbolice de o mare însemnătate, cum ar fi procesul fostului preşedinte tunisian Ben Ali care s-a deschis luni, 20 iunie.

Într-un răstimp de 6 luni ţările arabe din nordul Africii au intrat într-un fel de accelerare istorică, de maturizare politică şi socială, de ieşire din letargie şi mai ales de sub presiunea fricii. Nimeni nu poate afirma astăzi că marocanii, tunisienii, egiptenii, libienii sau sirienii o vor duce mai bine după aceste revoluţii succesive şi că vor fi mai liniştiţi, mai fericiţi, mai senini, mai optimişti. Dar ceea ce s-a întâmplat în această regiune unde tradiţiile şi dogmele autoritare păreau încremenite pentru vecie este cu adevărat spectaculos.

La sfârşitul anului trecut, nimeni nu-şi putea imagina că regele Marocului le-ar putea spune într-o bună zi marocanilor “avem nevoie de o monarhie constituţională şi sunt dispus să reduc din prerogativele regale”. Tunisienii nu-şi imaginau că vor putea aduce în faţa justiţiei, chiar şi în contumacie, cuplul prezidenţial tunisian, devenit, ca şi alte cupluri de tristă amintire cum a fost cel al Ceauşeştilor în România, încarnarea corupţiei şi a megalomaniei absolute. Ori, iată, tunisienii au astăzi măcar atâta satisfacţie, să-i ştie pe Ben Ali şi mai ales pe teribila Leïla ben Ali, în situaţia de a răspunde în faţa poporului tunisian şi a lumii civilizate pentru faptele lor. Un extraordinar exemplu pentru multe ţări de pe continentul african şi chiar pentru altele din Asia şi America Latină.

Nu lipsite de o anumită simbolistică sunt şi discursurile repetate şi apelurile la pace civică prounţate de preşedintele sirian Bachar al-Assad. În Siria nimeni nu mişca în front în faţa puterii de multe decenii, ori, iată, dint