Pensionarea directorului aflat la conducerea Institutului de Fizică a Pământului din Bucureşti i-a prilejuit domnului ministru Funeriu o efuziune mediatică plină de mulţumiri. Aparent, mulţumirile sale sunt motivate de întreaga activitate a noului pensionar, de „cultivarea succesiunii" sale - cum spune ministrul -, referindu-se la crearea unei şcoli în jurul celui care pleacă, de calitatea de „adevărat" om de ştiinţă pe care liderul de instituţie a probat-o, de promisiunea că nu se va îndepărta de institut şi de implicarea - din iniţiativa ministerului - în evaluarea „resursei umane din învăţământul superior şi cercetare" (sursa: HotNews).

În acest fel, ministrul procedează didactic, făcând pe oricine ar dori să priceapă cum te poţi evidenţia în ochii unui înalt oficial din domeniu, care sunt calităţile unui adevărat intelectual creativ, ajuns lider instituţional, în momentul pensionării.

Ceea ce frapează, dincolo de vorbe, este că, de fapt, ministrul încearcă să dea un exemplu de obedienţă, pilduitor pentru exemplul care se doreşte dat de la înălţimea oficialităţii pentru asemenea ocazii. „Fiindcă v-aţi pensionat fără proteste, deoarece aţi acceptat să vă păstraţi pe mai departe în panoplia institutului - fără a încurca vreo socoteală şi fără a deveni insistent în vreun fel neplăcut -, fiindcă nu cârtiţi împotriva omului pe care îl aveţi succesor, sunteţi, nu încape îndoială, om de ştiinţă autentic, creator de şcoală şi binemeritaţi includerea în corpul meu de experţi", pare să fi intenţionat, de fapt, să comunice dl Funeriu. Nimic nou, în principiu, ca morav politic şi administrativ: suprema competenţă este absenţa crâcnirii faţă de şefime, însoţită de mukles-ul corespunzător.

O mică complicaţie faţă de exemplificarea pusă cu acest prilej în pagină o reprezintă cariera de ministru şi implicaţiile ei. Din funcţiile în care eşti desemnat po