Grecii trăiesc în aceste zile unul dintre acele mituri abisale pe care tot ei l-au dăruit spiritului occidental încă din noaptea timpului.
O permanentă ameninţare de prăbuşire în faliment economic sau/şi perspectiva unor revolte sociale necontrolate le atârnă deasupra capului, spânzurate de un fir chiar mai subţire decât cel ce ţinea sabia orfevrului din Siracusa. Au acumulat în ultimele patru decenii o datorie externă de 350 de miliarde de euro (politică populistă şi imprudentă, evaziune fiscală generalizată, la care se adaugă şi efectele speculaţiilor financiare globalizate, mai puternice decât guvernele trecătoare ale multor ţări). Numeni nu ştie cum va putea fi rambursată această sumă colosală, dacă ţinem seama de potenţialul economic al ţării. Dar acum se pune problema găsirii unor soluţii imediate, pentru ca ţara să „funcţioneze", strângând cureaua, pe bază de noi împrumuturi şi cu reeşalonarea vechilor datorii. Nici instanţele europene, nici cele naţionale nu doresc restructurarea acestor datorii, cum s-a întâmplat în 1990 în Argentina, unde guvernul nu a mai putut garanta o rată fixă de schimb. De fapt, premierul Papandreu încearcă cu disperare să câştige timp: întâi să-şi vadă ratificat guvernul remaniat, apoi să treacă prin parlament noi restricţii, dar şi să evite o explozie socială. Face apel la uniune naţională şi promite un referendum pentru la toamnă, când, chipurile, va fi consultată şi populaţia să accepte reforme şi mai severe, ştiind că va urma doar suferinţă colectivă pe câţiva ani buni. Guvernul trebuie să garanteze că va aplica ferm noi reforme, cerute insistent de partenerii europeni, dacă vrea să obţină o nouă ralonjă bugetară. Grecii sunt obosiţi şi tentaţi pur şi simplu să iasă din zona euro, poate şi din UE.
Papandreu s-a răstit neputincios şi la agenţiile internaţionale de cotare care situează nivelul de credibilitate al a
