La începutul acestui mileniu, liderii tuturor statelor lumii au convenit să urmărească îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM), stabilite de ONU. Ambiţia era de a îmbunătăţi semnificativ situaţia majorităţii celor mai dezavantajaţi cetăţeni ai planetei până în 2015.
O intenţie lăudabilă, dar, 11 ani mai târziu, progresul în atingerea ODM e inegal. Pentru că decidenţii încep să se gândească la aspiraţiile de după expirarea termenului 2015, merită să ne uităm în urmă la ce a mers, ce nu a mers şi ce am putea face mai bine.
În esenţă, ţintele stabilite de ODM reprezintă o listă de „lucruri pe care ar fi bine să le realizăm". Am progresat la mai toate capitolele, dar la majoritatea dintre ele nu am evoluat nici pe departe suficient de mult. În privinţa dezideratului ca un copil născut în 2015 să aibă de dus o povară materială mai mică decât părinţii săi, ne-am descurcat destul de bine. Rămân însă provocări majore şi inegalităţi masive. Ca întotdeauna, am face bine să ne întrebăm cum am putea obţine un progres mai rapid.
Obiectivele mileniului au fost cuprinse într-o listă de opt declaraţii cuprinzătoare şi ambiţioase: lumea a decis să eradicheze sărăcia şi foametea extremă; să obţină educaţia primară universală; să promoveze egalitatea de şanse a sexelor şi să dea putere femeilor; să reduca rata mortalităţii infantile; să îmbunătăţească sănătatea maternă; să combată HIV/SIDA, malaria şi alte boli; să asigure sustenabilitatea ecologică şi să creeze un parteneriat global pentru dezvoltare.
Aceste obiective generale au fost traduse în ţinte concrete. Am vrut, de exemplu, să înjumătăţim proporţia oamenilor care trăiesc cu sub un dolar pe zi; să îmbunătăţim ocuparea pentru femei, bărbaţi şi tineri; să reducem cu trei sferturi rata mortalităţii materne şi cu două treimi pe cea a copiilor sub 5 ani.
Ni
