Aş fi vrut ca menirea asta să fie valabilă pentru tot ce citesc şi aud. În fond, cuvintele sunt felul oamenilor de a avea sens. Şi totuşi, cantitatea de inepţii care se spun şi se scriu zilnic în spaţiul public a devenit descumpănitoare. Faptul că majoritatea celor pe care îi cunosc au ajuns să prefere emisiunile cu animale din mijlocul naturii în locul talk-show-urilor televizate din mijlocul Bucureştiului e un motiv de îngrijorare.
Pe măsură ce spaţiul public e acaparat de oameni care citesc cărţi din ce în ce mai puţine sau mai proaste, raţiunea cuvintelor lor se schimbă: încet-încet, ele îşi pierd rostul de a aduce împreună, de a apropia şi devin felul de a ne separa. De cine sau ce nu ne place. Una dintre consecinţe e şi aceea că oamenii care s-au pregătit temeinic întru mânuirea cu talent a cuvintelor şi a ideilor îşi văd locul şi publicul subţiindu-se.
Se îngroaşă, în schimb, locul şi publicul celor care nu s-au pregătit temeinic pentru mai nimic. Am asistat recent la o predică a unuia dintre cei mai importanţi preoţi dintr-un oraş de provincie, viitoare capitală de megajudeţ. Un om care s-a vrut model pentru enoriaşii lui vreme de peste 30 de ani. Din păcate, s-ar putea să fi şi fost. Timp de un sfert de oră, deşi a început nenumărate, n-a putut duce la bun sfârşit nicio idee cu cap şi coadă. Adesea, subiectul şi predicatul erau într-o vădită nepotrivire de caracter. După predică, ne-a mărturisit într-un cerc restrâns că a scris şi cărţi. Apoi ne-a povestit din experienţele lui de viaţă, născătoare de pilde. Una dintre ele se petrecuse în sudul Italiei. A terminat povestea cu un citat: Video Napoli e poi mori!.
Când laşi în viaţă prea mult loc pentru video şi audio, poţi să muori fără să vedi lumea de sus. De acolo de unde te pot duce doar lectura consecventă, tihnită şi reflecţia autentică asociată ei.
Avem nevoie de intelectua
