Multe ţări din regiunea Africii de Nord şi a Orientului Mijlociu nu au cunoscut un moment de libertate autentică. Nu au o memorie democratică sau hiatusul istoric e prea adânc. Acestea au trecut, adeseori fără tranziţie, în anii ´60 şi ´70, de la colonialism la regimuri autoritare. Regimurile au fost susţinute internaţional, prin parteneriate şi relaţii de cooperare, mai întâi în logica Războiului Rece şi ulterior în logica războiului împotriva terorismului.

După spectaculoasele schimbări de regim din Tunisia şi Egipt, atenţia internaţională a fost captată de rezistenţa şi încercările guvernamentale de reprimare care ridică dubii asupra succesului mişcărilor populare din Libia, Yemen şi Siria. Regiunea nu pare să se mai afle sub impulsul unui efect de domino. În orice caz, aparentele certitudini şi euforia iniţială au fost înlocuite de prudenţă. Unele guverne din regiune au optat pentru tergiversare, altele pentru represiune şi unele pentru reforme (precum Marocul şi Iordania).

Confuzia descumpănitoare

Având în minte Revoluţia Franceză, Alexis de Tocqueville scria, în Despre democraţie în America, că democraţia este, la începuturile sale, susceptibilă de un soi de maladie a „nerăbdării febrile“. Cu alte cuvinte, schimbările sunt dorite imediat, pasiunile sunt descătuşate, iar înclinaţia spre moderaţie este înăbuşită de o înfrigurată impacienţă. Regimul democratic încapsulează în fond promisiunea unor beneficii materiale, a unei prosperităţi larg împărtăşite de comunitate. Aici apare neînţelegerea descumpănitoare: confuzia dintre efectele unei democraţii consolidate, aşezate şi dibuirile unei democraţii emergente, cu rătăcirile şi ezitările sale inerente. Este, în fond, confuzia dintre timpul politic şi cel material, dintre rapiditatea cu care se obţin prin revoluţie libertăţile politice în stare pură, dar care nu aduc în mod automat şi arareori le