Da: istoria culturii şi cea a agriculturii se încrucişează în mit, în joc şi, în timp, pe loc se scurtcircuitează în extază. De la Homer încoace şi încolo, cultura şi drogurile se înţeleg prin minune. Ce desparte amestecul stimulant folosit în culturile dionisiace – kykeon-ul menţionat de bard şi în Iliada (11.638–41), şi în Odiseea (10.234) – de alte geografii oculte şi revelatorii, ca de pildă cea a dacomaniei ciuleandrine din jurul muntelui Kogaion? Un sunet? Două? Kykeon? Kogaion? Omornimele!

Pentru cultura română, care s-a tot desprins de agricultură prin urbanisme manierat-îndoielnice, întâlnirea cu drogurile ciupeşte coarda harfei juzilor. Cum? Macedonski se ţinea de mână cu muzele pe drumul eterului? Ca Ion Barbu când nu priza cocaină? Ca şi, niţel la poarta sublimă, Tudor Vianu? Eminescu bea doar câte o bere? Emil Botta morfinomaniza cu metodă şi cu nepăsare faţă de alţii? Nu hetairele l-au omorât pe Tudor Vladimirescu? Cezar Bolliac trăgea teoretic din lulele dacice ca să-l ia Odobescu mai târziu peste picior? Numele mari ale culturii române se dădeau cu mătrăguna? Cu viagra naturii, pentru a-şi supravieţui? La fel ca Elvis Presley? Ca Aldous Huxley? Ca puştimea marijuanatică? Ca – brr! – aurolacii? Retorica naţionale, rousseauistă, ne vrea curaţi din naştere şi neîntinaţi pe parcurs. Ar trebui să fim modeşti şi primitori de oaspeţi, nu de droguri, doar curăţenia naşterii e normală, iar cea a parcursului, normată. Ni se droghează eroii? Bieţii oameni, cine poate fi erou al drogurilor? Pic de continuitate de la drogat la drogat, că narcomaniile nu stabilesc linii de devenire istorică, ci doar analogii pirpirii, enumerări ale actelor de supradozaj (overdose, pe scurt OD). Continuitatea de veacuri a culturii române e şi imagine şcolară, şi supradoză la adulţii slabi de inocenţă: şi marotă, şi – doar – tradicţie (adicţie la tradiţie, adică). „Din cele