Cred că am ieşit din criză. Cred că industria de panglici tricolore prosperă. Văd că sporeşte consumul acestora, proporţional cu numărul de inaugurări. Ca ieri se tăia panglica unei autostrăzi de... 10 km. Ca ieri se tăia panglica unei şosele de centură care, imediat după panglică, s-a prăbuşit, profitând de faptul că inauguratorul profesionist se întorsese cu spatele să plece. Cu alte cuvinte, îndeplinim programul de inaugurări.
Avem motive să ne mândrim: vreo doi kilometri de pod peste calea ferată, la Bucureşti, au provocat o adevărată sărbătoare naţională, sâmbătă, pentru a se deschide duminică circulaţiei. Ce nu e clar e dacă e mai lung podul decât cârnatul de anţărţ, pe care-l expunea acelaşi primar al Capitalei. Nu-i vorbă, lucrarea e arătoasă, probabil va fi şi utilă, dar proiectul s-a lucrat, în loc de un an şi ceva, în cinci ani şi ceva. Ceauşescu ne îndemna să facem cincinalul în patru ani şi jumătate.
Metoda era mai veche. Nu lucrau stahanoviştii anilor '50 în contul anului 2000? Mircea Eliade povesteşte în jurnalul său cum, în prima sa tinereţe, se educa să doarmă cât mai puţin ca să aibă timp să citească mai mult. O făcea punându-şi ceasul, în fiecare zi, să sune cu câteva minute mai devreme. La noi, lucrurile stau pe dos. Fără nici o educare, fără nici un efort în acest sens, lucrările durează tot mai mult, până la anularea totală.
Tot sâmbătă, am aflat că rapidul Bucureşti-Constanţa face, când nu întârzie (şi când nu întârzie?), 2 ore şi 50 de minute. În 1968, vara, m-am suit în rapidul Tomis (aşa se chema pe atunci) şi ce să vezi? Rapidul făcea fix 2 ore şi 50 de minute până la Constanţa. Deci ne-am întors în 1968, ca Lenin, într-un banc de demult, în gara finlandeză. Şi să mai spui că nu există mitul eternei reîntoarceri la români!
Sărbătoarea naţională a Podului Basarab va rămâne în istorie precum Moşi
