În toată zarva asta cu regionalizarea, mi-am amintit că, dacă e să o spunem pe ai’ dreaptă, intelectualii ardeleni de frunte nu au fost niciodată foarte încântaţi de cum a evoluat unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Trebuie spus, pentru cei care nu ştiu sau nu-şi mai amintesc, că după unire Transilvania a fost condusă de Consiliul Dirigent, în fruntea căruia era Iuliu Maniu şi din care făceau parte, alături de alţi 15 membri, Alexandru Vaida-Voievod, Emil Haţieganu, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu.

Consiliul Dirigent, recunoscut de Regele Ferdinand în 24 decembrie 1918, a reorganizat administrativ Transilvania în 1919, împărţind-o în 23 de judeţe, a realizat reforma electorală pe baza votului universal şi a legiferat reforma agrară pentru noile provincii. Guvernarea autonomă se baza pe tradiţiile administrative şi legislative ale Ungariei şi Ardealului, foarte diferite de cele din Vechiul Regat (ca să vedeţi doar o diferenţă – în Ardeal există din secolul al 19-lea cadastru şi cărţi funciare, pe când în restul ţării legea în acest sens s-a dat de-abia în 1991, respectiv 1996, şi nici acum nu e aplicată în toate judeţele).

Chit că lucrurile mergeau bine şi fruntaşii ardeleni doreau să menţină o anumită autonomie a Transilvaniei, un an mai târziu, în aprilie 1920, Consiliul Dirigent a fost dizolvat de guvernanţii de la Bucureşti. Evident că acest lucru a acumulat o grămadă de frustrări. Nu aşa gândiseră unirea ardelenii. De altfel, în timpul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919, Alexandru Vaida-Voievod avusese o discuţie amplă cu I.C. Brătianu, pe care mai apoi i-a relatat-o lui Iuliu Maniu în scrisori, şi din care reieşea clar că ardelenii îşi vedeau viitorul într-un stat de tip federal, pe când elita regăţeană nu.

“Eu nu găsesc altă soluţie pentru închegarea unităţii sufleteşti decât împărţirea întregului nostru teritoriu în 4-6 provincii.