"Du-te soare, vino lună,/ Sânzienele înbună, Să le crească floarea-floare,/ galbenă, mirositoare, Fetele să o adune, să le aşeze în cunune, Să le prindă-n pălărie,/ struţuri pentru cununie, Boabele să le răstească,/ până-n toamnă să nuntească!"

Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezatorul, "Cap de vară", în calendarul popular, pentru că acum soarele ajunge la apogeu, Sânzienele sau, după regiune, Drăgaica. Toate într-o singură zi, 24 iunie.

Singura sărbătoare păgână intrată cu nume propriu în calendarul creştin, Sânzienele aduc un altfel de magie, în care minunile îşi găsesc locul lor, în care "zânele" coboară din basme pe pământ. Este o sărbătoare în care creştinismul, credinţele păgâne şi vrăjitoria se împletesc fascinant. Numele, acelaşi cu al parfumatelor flori galben aurii, ce cresc la margini de păduri sau în livezi, i-ar veni, după unii cercetători, de la latinescul "Sancta Diana", zeiţa vânătorii şi a castităţii.

În noaptea dinaintea zilei de Sânziene, zânele zboară sau umblă pe pământ, cântă şi dau rod plantelor şi fertilitate femeilor căsătorite, păsărilor şi animalelor, puteri de vindecare ierburilor, dacă sunt onorate cum se cuvine. Dacă nu, îi pedepsesc pe oamenii care lucrează de ziua lor, pe cei jură strâmb sau au făcut rău semenilor. Din zâne bune devin atunci surorile Ielelor.

Este noaptea care însufleţeşte satele cu ritualuri rămase de veacuri. Femeile se duc în miez de noapte să culeagă ierburi de leac ce vor servi peste an şi descântecelor bune sau rele. Virtuţile vindecătoare sunt întărite prin ducerea plantelor la biserică pentru a îndepărta puterile zânelor rele ale pădurilor.

Fetele de măritat culeg micile flori galbene, însoţite de muzică şi de chiuiturile flăcăilor, pentru a împleti cununi ce vor apăra gospodăria de forţele malefice şi care aruncate peste casă, dacă se agaţă de coş, le anunţă nunta apropiată.