Un stat a cărui administraţie nu vrea să devină mai productivă şi care încetineşte, pe deasupra, şi creşterea mediului privat nu are prea multe soluţii pentru a se dezvolta. Un stat în care mediul politic este cel care face afaceri cu statul şi în numele statului nu va garanta niciodată cetăţenilor un nivel de trai decent şi cu perspective bune.

Se poate încerca varianta împrumuturilor şi a ascunderii datoriilor. Exemplul Greciei este însă flagrant. Se poate alege varianta unei economii bazată doar pe investiţii străine, însă orice moment de neîncredere a investitorilor la nivel global se va traduce în revenirea la situaţia iniţială pentru că nu se va mai pompa în economie capital străin. Capitalul străin, oricum, nu poate fi atras oricând şi de orice stat.

O soluţie la îndemână este inflaţia. Sărăcirea în masă. Soluţia nu este însă pe placul BNR. De fapt, nu este pe placul niciunei bănci centrale din lume în acest moment şi peste tot este prezentată drept o soluţie mai mult fantastică decât ştiinţifică.

BNR nu a avut însă întotdeauna această poziţie. În 1996, în iulie, guvernatorul BNR de atunci şi de acum susţinea că nu are rost să forţezi alţi indicatori economici doar pentru a ţinti inflaţia într-un moment în care acest lucru nu aduce suficiente beneficii pentru a merita acest sacrificiu.

"Prin politică monetară într-un context social şi politic înţeleg fermitatea în a ţine linia, dar nu în a ne îndărătnici cu anumiţi indicatori care nu mai sunt reali", declara atunci guvernatorul, în cadrul unui interviu acordat ProTV. "Este mai bine să conducem economia naţională şi să păstrăm inflaţia de 30% (din 1995, în loc de 20% cât fusese propus pentru 1996, n.a.) decât să ne ambiţionăm în a calibra indicatorii monetari la o inflaţie de 20%, cu preţul unei spărturi cu efecte negative ulterioare", explica guvernatorul.

Situaţia este diferită a