Stiam ca in Decembrie '89 nu s-a intimplat nimic, iar cea mai mare izbinda a societatii civile a fost impuscarea lui Ceausescu (caci asta ne-am dorit toti, sa nu ne ascundem dupa deget). Tot ce s-a facut dupa aceea a fost doar sub presiunea Occidentului. Daca presiunea postcomunista rusa ar mai fi putut fi la fel de mare ca inainte, nu s-ar fi facut nimic. Aveam in facultate un profesor de-o stupiditate exemplara. Era un grec comunist, care fugise din tara lui natala, tara intr-o vreme cu "apucaturi" de stinga, ca sa vina in "iepoca de aur" a lui Ceausescu, pe care, asemeni lui Adrian Paunescu, o credea egala cu epoca lui Pericle. Asadar, in timpul in care mii de romani nu stiau ce sa mai faca pentru a se carabani din "raiul comunist", ipochimenul in cauza facuse drumul invers. Nu era, deci, vreun "grecotei cu nas subtire", ca sa spun cu vorba eminesciana, ci un intelectual proletar de joasa speta, una din acele specimene incondeiate Gabriel Liiceanu in Apel catre lichele. Ca figura asa mi-l imaginez pe Akaki Akakievici Basmacikin, maruntul functionar al lui Gogol: mic, miop, cu niste costume de haine cumparate de la solduri, lustruite pe la coate, si cu niste camasi mototolite la git, de o culoare imprecisa (mama mea ar spune cu o vorba mai veche, taraneasca - imbolite). Nulitatea lui ca profesor era de inaltimea Acropolei cu tot cu Parthenon. Noi, studentii, reingurgitam la cursurile lui cele rumegate de el din limbajul criticii literare comuniste al anilor '50. La examene ii repetam cuminte ineptiile despre exploatati si exploatatori (nici nu era prea greu, caci mintea-i usurica nu asimilase prea multe). De ce? Sau de ce colegii lui, profesorii, unii dintre ei eminenti, il acceptau? Putem vorbi de frica, de comoditate si de un milion de explicatii, dar eu spun ca aceasta este marea noastra problema a comunismului: a coabitarii pina la ticalosie vesela cu raul. Cre