Dacă mai avea cineva vreo îndoială cu privire la "direcţia în care merg lucrurile" în România, atunci, cu siguranţă, în ultimele cîteva zile, a avut tot timpul să se lămurească. România, ca stat şi ca societate, se în-dreaptă cu viteză uniform accelerată spre un orizont de istorie nou, care seamănă cu marginea unei găuri negre şi pe care îl numesc post-România. Tot ceea ce ştiam, sau credeam că ştim, despre istoria şi trecutul acestui loc, despre prezent şi viitor, trebuie reconsiderat din această perspectivă. Pentru mulţi dintre cetăţenii acestei ţări, istoria va fi la fel de surprinzătoare ca şi erupţia Vezuviului pentru locuitorii îngropaţi sub cenuşa şi furia devastatoare a vulcanului care a distrus frumosul Pompei. Chiar şi pentru cei care au preferat varianta incomodă de a ţine ochii deschişi, care au refuzat să se îmbete cu apa chioară a declaraţiilor politicienilor, surpriza va fi totuşi enormă. Una este să-ţi imaginezi o cădere, ca într-un vis, şi alta este să dai cu fruntea, pieptul şi genunchii de piatra rece şi tăioasă a grohotişului din fundul văii în care tocmai te-ai prăvălit. Ce ştim, deja, despre acest nou orizont de istorie?

În primul rînd, că drumul s-a des-chis nu ieri sau alaltăieri, ci odată cu restructurarea masivă a poziţiilor pe tabla de şah a lumii, numită foarte înşelător "sfîrşitul războiului rece". Înşelător, pentru că formularea a îngheţat atenţia asupra sfîrşitului de lume. Fiecare a înţeles că urmează un alt început, dar a preferat să umple spaţiul de posibilităţi cu propriile iluzii şi aşteptări, bazate mai mult pe nevoia de confort, de linişte şi de securitate, decît pe înţelegerea semnelor şi a semnalelor venite din marile centre de decizie ale lumii. Istoria recentă a României este descrierea perfectă a acestei masive opere de auto-iluzionare. Integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană au fost considerate obiectivele dincolo