Iar când spun demnitate, mă refer la acea valoare pe care toţi o avem, indiferent dacă avem trei luni sau optzeci de ani, ten de porţelan sau cuperoză, CV de cetăţean model sau cazier, minte limpede sau Alzheimer. Demnitatea care nu are nici plus, nici minus, nu ni se poate nici da, nici lua, nici adăuga, nici împuţina.

I-am dat dreptate Dianei. I-am dat dreptate şi Mirunei când i-am citit articolul, se face prea mult caz. Dar măcar de data asta nu mai e vorba de o simplă ştire de la ora 5.

Unu la mână: dreptul de a-ţi selecta clienţii. Corect, localul are un proprietar, iar dacă acel proprietar nu suportă brunetele, informaticienii, fustele cu buline sau bicicliştii poate să excludă acel segment din clientela sa. Buba este că întocmai precum ciuma, aceste curajoase porniri exclusiviste sunt contagioase, mai ales când vine vorba despre oameni care calculează potenţialul cuiva doar după cât venit îi aduce. Şi decât să câştige cinci clienţi handicapaţi şi să piardă douăzeci care s-ar simţi deranjaţi de prezenţa primilor…mai bine o scuză sucită cum că localul nu oferă securitate persoanelor cu handicap şi gata, ne scăpăm de o corvoadă. Azi un club, mâine altul şi tot aşa. Unde am ajunge? Am începe să construim ghettouri sub pretextul că măcar acolo holurile sunt suficient de largi şi scările mai puţin abrupte? Care criteriu urmează, cel etnic?

Doi la mână: Care e problema clienţilor? Dacă un om nu poate da din picioare, mâini, buci sau abdomen trebuie să evite un loc unde se practică toate activităţile respective? Şi eu mă duc la ştrand şi nu ştiu să înot. Asta nu înseamnă că le stau în gât înotătorilor dacă stau pe margine sorbind o limonadă. De când lipsa unei capacităţi nu ar trebui să îţi permită să te distrezi? A venit femeia din străinătate, s-o fi săturat de stat prin cafenele, s-a întâlnit cu o prietenă veche, a vrut să bea un pahar în club.