Anonimatul este binefăcător. Îi poate salva, de multe ori, pe unii, de la disperare. De la propria lor disperare… Sau îi poate arunca din lac în puţ. Cert este că, acolo, în universul mărunt al omului lipsit de orice merit, şi căruia anonimatul nu îi mai prieşte, se întâmplă, dintr-o dată, un lucru straniu: vrea şi el să fie cineva; să i se pronunţe numele undeva…
Din fericire, cine are ceva de spus, o face fără să-şi dorească celebritatea. Dar, din păcate, sunt destui printre noi care se cred celebri din naştere. Habar nu au ce pierd. E atât de confortabil şi de sănătos să nu ştie lumea despre tine. E atât de frumos să comiţi, din umbră, fapte demne de laudă cerească. Iar dacă ai simţul măsurii, poţi fi rege şi la tine acasă, şi în lume.
Realitatea românească a ultimelor două decenii a scos din cenuşa anonimatului multe figuri jalnice. Care mai de care mai interesate să-şi croiască drum printre personalităţile emblematice ale timpului. Unele figuri jalnice au reuşit, altele continuă să-şi încerce norocul, în van. Dar în entuziasmul lor nebun de a ieşi în văzul tuturor, încearcă inutil să se agaţe de nume celebre. Doar, doar, vor fi asociate acelei aure făcute să dureze.
Exemple sunt destule, în jurul nostru. De pildă, în van au scris, unii indivizi, de-a lungul deceniilor, despre opera brâncuşiană. Numele acestora s-a şters automat din memoria colectivă. Nici nu aveau cum să rămână: nu numai că erau simpli amatori, dar mai aveau şi pretenţia de a fi adus informaţii noi. Adevărul este, întotdeauna, undeva la mijloc. O bună parte dintre aceştia nu urmăreau decât să-şi lanseze pe piaţa de artă nişte falsuri, pe care le atribuiau marelui sculptor.
La fel de tristă, ba chiar dramatică, este şi încercarea unora de a atrage atenţia lumii asupra lor, autointitulându-se artizanii unui deziderat. Iată, de ceva vreme, un poet a umblat în toată ţara
