Cei dinaintea noastră spuneau că, deşi ştiu că viaţa nu e veşnică, lumea nu va pieri. Ei bine, eu nu mai am curaj să-i imit, scriind acest neadevăr. Lumea va pieri mintenaş. Sunt semne grave şi indubitabile, se trag fără ocolişuri semnale de alarmă din ce în ce mai des.
Şi, atunci, dacă lumea e pe ducă – mă-ntreb şi întreb retoric – de ce mai scriu. De ce eu şi alţi visători de profesie – rea profesie! – ca mine ne-ncumetăm să pierdem şi bruma de timp ce ne-a mai rămas, în chip de fir deşirat de pe ghemul vieţii?
Nu ştiu să răspund. Şi, oricum, dacă aş face-o, n-aş putea să combat realitatea dureroasă, să alung pesimismul acesta ucigător, să dau soluţii pentru supravieţuire, dacă nu a oamenilor, măcar a umorului.
Şi, totuşi, un anume optimism trebuie să existe, un curaj al găinii anunţate de iminenţa cuţitului sau al speranţei catapultatului căruia nu i s-a deschis paraşuta.
Asta e : riscăm să trăim şi să avem trăirile fricii de moarte.
Cei dinaintea noastră spuneau că, deşi ştiu că viaţa nu e veşnică, lumea nu va pieri. Ei bine, eu nu mai am curaj să-i imit, scriind acest neadevăr. Lumea va pieri mintenaş. Sunt semne grave şi indubitabile, se trag fără ocolişuri semnale de alarmă din ce în ce mai des.
Şi, atunci, dacă lumea e pe ducă – mă-ntreb şi întreb retoric – de ce mai scriu. De ce eu şi alţi visători de profesie – rea profesie! – ca mine ne-ncumetăm să pierdem şi bruma de timp ce ne-a mai rămas, în chip de fir deşirat de pe ghemul vieţii?
Nu ştiu să răspund. Şi, oricum, dacă aş face-o, n-aş putea să combat realitatea dureroasă, să alung pesimismul acesta ucigător, să dau soluţii pentru supravieţuire, dacă nu a oamenilor, măcar a umorului.
Şi, totuşi, un anume optimism trebuie să existe, un curaj al găinii anunţate de iminenţa cuţitului sau al speranţei catapultatulu
