Este al treilea an consecutiv în care Forumul Cultural Austriac prezintă publicului romån filmografia unui regizor austriac important. După cineastul documentarist Nikolaus Geyrhalter (în 2009) şi cunoscutul Michael Haneke (în 2010), între 8-16 iunie a.c., cinefilii bucureşteni au avut şansa de a vedea aproape toate filmele realizate, între 1980-2007, de unul dintre cei mai interesanţi regizori europeni contemporani, Ulrich Seidl. „Regizor, scenarist, producător, voaior, mizantrop, cinic, pornograf social, escroc, provocator, pesimist, umanist.“ Aşa ne este prezentat Ulrich Seidl pe prima pagină a site-ului său. Împreună, toate aceste etichete (majoritatea folosite deopotrivă de admiratorii şi detractorii săi) ne oferă o imagine adecvată – dar, inevitabil, parţială – asupra operei cineastului austriac şi asupra filozofiei din spatele acesteia. Orice tentativă de portret regizoral ar trebui, cred, să răspundă la întrebarea: „de ce face filme Ulrich Seidl“? În opinia mea, cineastul nu caută bogăţia sau faima, chiar dacă îl bucură faptul că filmele sale circulă, în primul rînd datorită festivalurilor, prin întreaga lume. Şi nici nu este un autor autosuficient, care năzuieşte doar să se exprime prin cinema, fără să-i pese de spectatorii creaţiilor sale. Mai degrabă decît „pornograf social“, cred că Ulrich Seidl poate fi considerat un terapeut social. El ne aduce pe ecran ceea ce noi ignorăm sau evităm, cu bună ştiinţă sau fără voie: nerostitul, nearătatul, neplăcutul, insuportabilul. După cum declară în interviuri, Ulrich Seidl nu face distincţie între filme documentare şi cele de ficţiune („De aceea a fost inventat termenul «realitate înscenată»...“) sau între actori profesionişti şi neprofesionişti („Nu pot lucra cu actori care doar joacă, în sensul clasic al cuvîntului. Întotdeauna caut actori sau indivizi dispuşi să se implice pînă în pînzele albe într-un rol s