În vara lui 2010, atunci cînd am călătorit în mai multe locuri din România pentru a prezenta ediţia a doua a romanului Venea din timpul diez, în timpul diverselor întîlniri, interviuri şi lansări, am avut parte de multe întrebări interesante. Întrebarea care mi-a plăcut cel mai mult a fost următoarea: ce are în comun lumea din Venea din timpul diez cu lumea din Craii de Curtea-Veche, de unde e împrumutat fragmentul de motto de pe prima pagină a romanului? Pentru cine a parcurs romanul, e clar că întrebarea aceasta atinge esenţialul. Atunci cînd am răspuns la întrebarea aceasta la Cluj, nu am avut nici o dificultate în a explica faptul că majoritatea personajelor din romanul lui Mateiu Caragiale trăiesc într-o lume a reprezentărilor eronate pe care ei şi-o zidesc, a unor minciuni pe care le reproduc odată cu fiecare scenă. Cum altfel să descrii o lume în care un proprietar de bordel îşi revendică o obîrşie nobilă? Sau în care un falsificator de testament trece drept boier de viţă veche? Or, România primei perioade a tranziţiei a manifestat semnalmente similare. Chiar dacă într-o altă eră istorică s-a schimbat culoarea locală, cadrul logic a rămas acelaşi. Toată acea confuzie a ideilor şi a valorilor şi toată perdeaua de informaţii false prezentate drept adevăruri imuabile îşi au originea într-o veche tradiţie locală a eludării realităţii. Mi-a fost uşor să explic asta în România, pentru că în acest spaţiu cultural opera lui Mateiu Caragiale e foarte bine cunoscută. Datele s-au schimbat total atunci cînd am avut de prezentat Venea din timpul diez în faţa publicului interesat din cîteva universităţi nord-americane. Pentru mine, însă, marea surpriză avea să fie faptul că unele dintre întrebări au fost aceleaşi ca şi cele pe care le-am primit în România. Am fost întrebat şi despre motto-ul din Mateiu Caragiale, dar şi despre legătura dintre tradiţia Bisericii şi soc