Al doilea capitol
LUMEA
- Încotro?
Ei, iată o-ntrebare! Pegas ridică din umeri şi spuse:
- Înainte!
"Înainte" se întâmpla să fie exact spre răsărit, căci se aflau şi urmau să se deplaseze pe linia imaginară care marchează latitudinea de 7 grade nord.
Porniră, aşadar, spre est, în vreme ce, în spatele lor, dincolo de inelul verde care împrejmuia Poiana Fermecată, soarele se pregătea să plonjeze în ocean. Mergeau astfel în întâmpinarea Întunericului, care nu întârzie să-i învăluie, la început precum o ceaţă umbroasă, apoi ca o vâscozitate încă transparentă, sfârşind prin a deveni un solid negru, impenetrabil.
Atunci se opriră, cu inimile galopând. Acasă, Întunericul era prilejul dulce de-a adormi cu capul sprijinit de spinarea celuilalt. Aici, însă, devenise brusc o ameninţare. Şi unde, mă rog frumos, dispăruseră stelele? Şi Luna ca un felinar?
Era-ntuneric ca-ntr-un băţ.
- Trebuie să ne oprim, şopti Pegas, ceea ce era de-a dreptul hazos, căci se opriseră deja. Dar nici lui Blackie nu-i venea să râdă. Era atât de speriat încât, mult mai devreme decât s-ar fi aşteptat nu doar ei - ci şi cei rămaşi în Poiană - întrebă fornăind:
- N-ar fi mai bine să ne întoarcem?
Pegas întoarse capul spre el nechezând supărat, gata să-l certe pentru mult prea rapida înmuiere, dar nu reuşi să spună nimic, pentru că tocmai amuţise: dincolo de tovarăşul lui de drum se vedeau doi ochi! Doi ochi uriaşi, roşii, plutind în întuneric la vreo cinci metri deasupra lor şi zece depărtare de ei (aţi reţinut oare că pe vremea aceea nu se măsurau distanţele în metri, nici timpul în minute, şi că în general nu se măsura nimic în nimic? Bine, atunci promit să nu mai pomenesc despre asta. O să continuăm să vorbim despre metri şi minute şi litri şi kilograme, numai aşa, ca să înţelegem noi cam cum arătau lucrurile, bine?)
- E ce-ce-ci-ci-ne-n
