Sunt de multă vreme imun la atacurile la persoană la care mă expun, inevitabil, atât meseria de critic, cât şi preşedinţia USR. Le-am răspuns rareori când a fost vorba doar de mine însumi. Ceea ce mă determină să scriu rândurile de mai jos este faptul că nu mai e vorba doar de mine, ci de USR şi de colegii mei din conducere.
Ni se pun tuturor în cârcă fapte de care nu suntem responsabili sau care nu sunt adevărate. Dincolo de inexactităţi şi calomnii, atacurile au căpătat în ultimul timp caracterul unei campanii contra USR şi sunt, din ce în ce mai des, alimentate de un sentiment care poate fi numit, fără teama de a greşi, ură. Mărturisesc că la ură nu sunt imun. Am considerat-o dintotdeauna un sentiment degradant şi pentru cei care urăsc, şi, vai, şi pentru cei care sunt urîţi. Ura mă murdăreşte şi pe mine, nu numai pe cei care mă urăsc. Da, ştiu, ura este iraţională şi aş fi naiv să cred că-i pot găsi vreo explicaţie. Ura e o boală a spiritului uman. Şi, din păcate, o boală fără leac. De aceea mă resemnez să dau o replică numai acelor reproşuri aduse mie şi conducerii USR a căror falsitate poate fi dovedită. Cât priveşte ura noastră cea de toate zilele, las să treacă de la mine paharul amărăciunii.
USR în vrie?, se întreabă Liviu Antonesei într-un articol recent dintr-o publicaţie ieşeană. Îngrijorarea lui Liviu Antonesei pleacă de la trei demisii din USR, anunţate, dar nepuse în practică statutar. E, desigur, regretabil că Nicolae Breban, Iulian Tănase şi Daniel Cristea-Enache nu mai vor să fie membri ai USR. Dar mi s-ar fi părut firesc pentru un scriitor care a studiat logica în facultate să nu confunde cauzele cu efectele. Nici eu, nici Consiliul USR, după cum am explicat în două rânduri (e drept, nu pe blog, cum se pare că preferă Liviu Antonesei), n-am făcut altceva decât să luăm act de colaborarea cu securitatea a lui Nicolae Breban. Liviu An