1. O întâmplare de zilele trecute mi l-au readus în minte pe Umberto Saba, un poet italian de care, probabil, puţini îşi mai aduc aminte, născut la Trieste, pe vremea când oraşul era încă al Imperiului Austro- Ungar, un oraş pe care mi-am dorit de multe ori să-l văd, tocmai datorită poetului. Am trecut, însă, mereu pe lângă el, grăbit să ajung acasă, după peregrinări întotdeauna obositoare prin celelalte oraşe italiene pe care, cu siguranţă, nu mă voi sătura niciodată să le revăd, căutând cu lăcomie acele amănunte ce transferă culturile evanescente derulate pe aici în biografia personală, atât cât poate ea să încapă. Acest Umberto a fost librar în Trieste, administrând cu generozitate gloria altor autori, fără altă ambiţie decât aceea de a deveni un om care se topeşte la rândul său printre ceilalţi şi de la care el aşteaptă un sentiment confratern. Aproape în secret, îşi cioplea propria biografie, într-o carte ce se va lărgi continuu până la sfârşitul vieţii şi pe care a scris, ca orice italian ce se respectă, un titlu cu rezonanţe mediteraneene, Canţonierul. Şi tot el, în deplină cunoştinţă de cauză, a explicat-o, într-o altă carte, cu o privire din afară, a unei dedublări aproape explicabile în epocă, semnată neutru, cu alt nume. Această strădanie de a fi fericit nu poate fi tradusă mai bine decât o fac versurile sale: Dar un mic ungher/ Vai, mie!lăsam în dorinţă, albastră/ spirală,/ să mă contemplu deacolo, să mă bucur/ de-nalta desfă tare dobândită/ de-a nu mai fi eu, de-a fi atât numai:între oameni/ un om.

Întâmplarea care m-a dus în acest istm de poezie a avut loc, zilele trecute, după cum aminteam la începutul acestui text, în Timişoara, în Palatul Baroc, unde o mână de tineri croiau o expoziţie dedicată unui om de-al locului, plecat în floarea tinereţii dintre ei. Cosmin Lungu a fost în felul său un Umberto Saba al Timişoarei, deşi n-a lăsat în urm