Un recent eveniment cultural de excepţie a trecut aproape neobservat: Pinacoteca Bucureştiului şi-a găsit în sfârşit un sediu. Ziarul de duminică este printre foarte puţinele canale mass-media care au semnalat momentul. Era şi normal s-o facă, ţinând cont că, în urmă cu aproape un deceniu, realizase o amplă anchetă asupra unui subiect halucinant. Înfiinţată în 1933 pentru a reuni toate operele de artă pe care municipalitatea le adunase de-a lungul timpului, colecţia ajunsă la peste cinci mii de piese bântuia, de câteva decenii, dintr-un loc în altul, mai toate improprii. Şi, oricum, ţinând ascunsă comoara, căci dacă spaţiu de depozitare se găsise - cu chiu, cu vai - spaţiu de expunere - canci.
La vremea respectivă, ancheta ZD a făcut ceva valuri, factorii responsabili simţindu-se trădaţi, căci reporterul îi ascultase cu o deferenţă care i-a făcut să credă că-i crede... Dar nu i-a ascultat numai pe ei. Ştiţi, mai multe surse, audiatur et altera pars... Oricum, nu era nevoie de prea multe cuvinte după ce vedeai tablouri de valoare atârnate de nişte vergele şi înghesuite unele-ntr-altele precum rufele puse la uscat, într-o cameră fără ferestre, nu mult mai mare ca o debara... Şi asta era varianta fericită, căci alte tablouri supravieţuiau rulate sub formă de suluri, în vreme ce unele sculpturi erau expuse intemperiilor, iar un muzeu a fost blocat cu o parte din Pinacotecă şi închis publicului din acest motiv. Primari au venit şi au plecat, şefi ai Direcţiei municipale de cultură au venit şi au plecat, miniştri au venit şi au plecat - nimic semnificativ nu s-a întâmplat.
Acum, toate acestea sunt, salvă Domnului, istorie, graţie unei fundaţii culturale, ArtSociety. Prima rază a apărut în primăvara lui 2009, în acelaşi loc, Palatul Cesianu-Racoviţă, când 80 de opere semnate Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Nicolae Tonitza, Herman Maxy, Alexandru Ciucurencu
