Sîntem într-un an cu Festival Enescu. Lumea muzicală începe să dea în clocot. Probleme organizatorice imense – Festivalul Enescu a tot crescut şi s-a tranformat într-un soi de mamut muzical, care poate atrage mîndria celor ce scot/obţin fonduri de la Guvernul Romåniei, dar există şi un revers al medaliei, nu-l dezvoltăm aici şi acum –, multe şi importante. Stagiunea instituţiilor muzicale se închide cît de curînd, ultimele concerte ar trebui să fie mai cu moţ, cum îi stă bine unui concert de final de stagiune, şi pregătirile pentru Festivalul Enescu intră în linie dreaptă. Programe, confirmări, locaţii, e greu de imaginat cît efort poate depune un om – chiar şi cu experienţa dlui Mihai Constantinescu – pentru a ţine în mînă toate detaliile. Ca totul să iasă măcar bine, dacă nu perfect. Pe acest fond de multiple nelinişti, vine Christian Badea ca dirijor permanent la Filarmonica Enescu? Ce facem în continuare cu Horia Andreescu şi Mandeal, difuz sentiment de lucruri rămase în suspensie… – viaţa muzicală îşi vede de cursul ei firesc. Şi aşa, într-un Bucureşti deja complet zăpăcit de mirosul teilor, am ajuns, cum-necum, la un concert de muzică de cameră. Pentru că programul era incitant şi, mai ales, chiar aveam o dorinţă expresă să ascult triouri de Beethoven. Pe viu. În sala de concert, unde se întîmplă inefabilul muzicii. Şi am fost la Ateneul Român. Sala nu era plină, dar pentru muzica de cameră, unde ştim bine, publicul nu se prea înghesuie, era suficientă lume ca să nu dezarmeze interpreţii. Ei şi-au făcut cu prisosinţă datoria. Au cîntat frumos Beethoven. Pentru asta şi venisem, pentru trei triouri interpretate de Pro Arte. Adică de Anda Petrovici la vioară, Marin Cazacu la violoncel şi Nicolae Licareţ la pian. Nume bine-cunoscute ale vieţii noastre muzicale, preţuite de bune decenii, cu multă experienţă de scenă sau pedagogică. Mai ales în cazul lui Marin