Michel Houellebecq este un autor prolific. Contestat şi adulat deopotrivă, romancierul face subiectul a nenumărate polemici legate de religie, clonare, rasism, politică, plagiat, pornografie etc. Temele sale sînt ultragiante, dar seducătoare. Romanelor deja traduse de-a lungul anilor la Editura Polirom – de la Extinderea domeniului luptei, care apare în Franţa, în 1994, şi apoi în română, 12 ani mai tîrziu, deschizînd o colecţie de texte scuturate de inhibiţii sexuale, continuînd cu Particulele elementare (Flammarion, 1998; Polirom, 2006), apoi cu Platforma (Flammarion, 2001; Polirom, 2003), Posibilitatea unei insule (Arthème Fayard, 2005; Polirom, 2006) şi cu volumul de convorbiri Inamici publici (în colaborare cu Bernard-Henry Lévy, Flammarion, 2008; Polirom, 2009) – li se adaugă Harta şi teritoriul, un roman despre drama societăţii contemporane. Prin această traducere, semnată de Daniel Nicolescu, Editura Polirom reuşeşte încă o performanţă, făcînd cunoscut publicului român cel mai nou roman al lui Michel Houellebecq. Sarcasmul, ironiile culturale, publicitatea negativă, opiniile tranşante despre artă şi sex i-au conferit lui Houellebecq aerul unui autor curajos şi surprinzător. Nu e lipsit de importanţă că romanul debutează cu un citat aparţinîndu-i ducelui Charles d’Orléans – „Lumii i-e lehamite de mine, / Şi mie tot aşa de dînsa“ –, trubadur bîntuit de obsesia singurătăţii şi de nostalgia unei „opere perfecte“, sinonime cu un teritoriu inaccesibil, odată ce este exilat în Anglia timp de 25 de ani (1415-1440). Transpusă în limbaj narativ, pentru Michel Houellebecq lehamitea devine condiţia sine qua non într-o epocă decerebrată, ale cărei singure traume se negociază prin congestie, dar şi prin indiferenţă. Personajele pe care le regăsim în roman sînt, la prima vedere, banale: trăiesc sub semnul mediocrităţii, traumele lor sînt efemere, nu simt nicidecum apă