Pentru mişcarea Slow Food, fermierul român şi roşiile lui, soiuri locale, sunt foarte importante. Dar nu vorbim de marile ferme agro-zootehnice. Dimpotrivă. Sursa: Răzvan Vălcăneanţu

Agricultura industrială şi producţia de alimente legată de ea restrâng foarte mult posibilităţile românilor de a avea parte de o alimentaţie diversificată, naturală, hrănitoare. Printre altele, Slow Food susţine că unul din drepturile noastre este acela de a ne hrăni potrivit tradiţiilor locale.

Carlo Petrini, fondatorul mişcării Slow Food, a constatat la un moment dat, în drumurile sale prin Italia, că un apreciat fel de mâncare, nu mai avea acelaşi gust, în locanta unde-l comanda mereu. Curiozitatea l-a împins să afle mai multe. Şi a aflat că soiul autohton de ardei, elementul principal al preparatului culinar, fusese înlocuit cu ardeii olandezi, fără gust şi savoare. Iar cultivatorul de ardei italieni, soiul local, renunţase la cultivarea lor, pentru altceva cu randament şi mai eficient economic.

Povestea italiană are şi un aspect românesc. În Târgul Ţăranului, un proiect de piaţă locală care există din 2007, tocmai pentru a susţine micii fermieri, ne-am dorit să avem diversitatea sezonieră prin legumele româneşti, nu numai prin produsele alimentare din lapte şi carne. Nu am reuşit întrutotul, pentru a susţine legumele româneşti, trebuie să o luăm de la capăt.

Care sunt soiurile româneşti de roşii? Un legumicultor mi-a explicat că vrea să aducă la Târgul Ţăranului roşii de Izbiceni. Da, sunt roşii crescute acolo, asta este bine, dar din seminţe, răsaduri de roşii olandeze. Mi-a explicat domnul respectiv că numai roşii cultivate toamna mai sunt roşii româneşti. Într-un fel vroia să îmi taie speranţele.

Opinii ca ale dânsului am mai întâlnit: să uităm de roşiile cu gust, este doar aşa, o nostalgie, lupta este pierdută. O fantezie