Poezia lui Alex. Leo Şerban (cuprinsă în volumul Alte camere, alte glasuri de ieri), permite două feluri de abordare, corespunzând celor două etape ale ei. Asta, judecând la rece. Căci, de nuanţat, s-ar putea nuanţa infinit şi într-un sens, şi în altul.

Şi văzând cartea ca un întreg incasabil, şi tratând-o ca pe o suită de crochiuri autonome. Adevărul e că, alcătuită pe patul de spital şi apărută, din nefericire, postum, Alte camere, alte glasuri de ieri se întinde, totuşi, cronologic, pe aproape trei decenii. Din 1984 până în 2010. Timp în care Alex. Leo Şerban a scris versuri (tacit) şi s-a consacrat prin articole şi eseuri. Despre film şi nu numai despre film.

Atâta discreţie, mai ales la un autor pentru care prezenţa în spaţiul public părea să fie un mod de viaţă, spune multe. Pentru el, poezia reprezenta în primul rând o natură morală. Cu toate atributele decurgând de aici. Nimic egoist, nimic meschin, nimic avid. În sfârşit, nimic convenţional. Doar o formă de mobilare a intimităţii.

Ajungând la volum, trebuie menţionat că apariţia acestuia i se datorează în primul rând Svetlanei Cârstean. (Care povesteşte, într-un emoţionant cuvânt înainte, cum s-au petrecut lucrurile.)

Spuneam însă că există, în Alte camere, alte glasuri de ieri, două etape. Şi, implicit, două posibile feluri de abordare.

Prima se suprapune peste anii optzeci şi induce, vrând, nevrând, o lectură cumva istorică. E vorba despre trei din cele cinci cicluri ale cărţii: O provincie sentimentală (1984), Aprilie orb. April is the cruelest month (T.S. Eliot) (1985) şi În alte camere, alte glasuri de ieri (1986). Sunt exact anii de efervescenţă ai generaţiei lui Mircea Cărtărescu. De care Alex. Leo Şerban (născut în 1959) n-a fost deloc străin. De altfel, acelaşi Mircea Cărtărescu şi-aminteşte, într-un editorial din Evenimentul zilei (15 aprilie a.c.), momentul prime