Studenţii se joacă cu teatrul absurd din piesa lui Matei Vişniec. Despre manipulare, medicină şi consumerism (...)

Joi, pe la miezul nopţii, doi studenţi la medicină – Bogdan şi fratele lui geamăn, Dragoş (de care e aproape imposibil să-l deosebeşti) – s-au furişat în parcul Politehnicii şi au râcâit scoarţa unui copac mare şi bătrân. A mers lejer, în cinci minute au decojit exact cât aveau nevoie. A doua zi au uscat coaja de lemn la soare, au adunat câteva braţe de crengi verzi din parcul Operei şi au montat împreună un copac pe scena din „Preoteasa“ – Casa Studenţilor, unde se joacă teatru în seara asta. Sala e întunecată ca un dulap de haine, aşa că abia vezi că lângă copac e prinsă în şuruburi o bancă de lemn. În partea cealaltă a scenei e o masă cu ceainic şi scaune vechi cu spătar care parcă sunt scoase dintr-o cafenea veche franţuzească. La intrare poţi cere un bilet din teancul gri pe care scrie mare, cu alb: „omul care vorbeşte singur de Matei Vişniec“. Jos e o siglă cu două măşti care acoperă parţial un caduceu. Unul din gemeni e îmbrăcat în halat alb, iar celălalt într-un costum negru cu pălărie. Se ascund repede înainte de spectacol. Dintr-un colţ al sălii, se aude în surdină melodia lui Yann Tiersen, Le valse d’Amelie, de pe coloana sonoră a unui film franţuzesc – Le fabuleux destin d’Amelie Poulain. Se stinge şi dâra de lumină prin care vedeai scena. E linişte.

Teatrul lui Juju şi Şerban

Juju, adică Ioana (a primit porecla de la lucrările practice de anatomie, când a venit cu un halat brodat cu „Juju“), e anul II şi e din Brăila. Acolo era actriţă la trupa de teatru din liceu şi îi plăcea aşa de mult să joace, că s-a gândit serios să dea la UNATC. I-a trecut repede dorinţa pentru că: „teatrul îl poţi face în timpul liber, dar medicina nu“. Când a venit la sediul Societăţii Studenţilor în