S-a vorbit adesea, şi înainte, şi după 1989, de învăţământul care s-a făcut în vechea Românie, în special în urma reformelor promovate de Spiru Haret. Însă înainte de 1989 s-a vorbit în special demagogic, iar după, în necunoş tinţă de cauză.

Chiar dacă pedagogia, eliberată de dictatul ideologic, a cunoscut, în ultimele două decenii, mari progrese şi s-a resincronizat cu disciplinele socio-umane din Occident, istoria pedagogiei române moderne a rămas, din nefericire, un capitol cu totul marginal al acestei resurecţii.

Şi e păcat, căci, dacă vechea Românie de dinainte de 1948 a avut acea elită incontestabilă, ea s-a datorat înainte de toate învăţământului şi celor care l-au animat. În teribila confuzie care guvernează, azi, discuţia despre reforma în educaţie, recuperarea acestor autentice modele ale învăţământului românesc de odinioară ar putea aduce necesarul plus de luciditate şi competenţă.

Este ceea ce face volumul Două figuri de seamă ale învăţământului românesc, semnat de Maria Bancea- Ilioaia şi Christina Zarifopol-Illias. El restaurează, deopotrivă documentar şi narativ, memoria ilustră a doi institutori de marcă ai „curentului haretist”, ctitori ai şcolii din Humuleşti şi, totodată, figuri marcante ale vieţii publice din Neamţ şi nu numai: soţii Elisa şi Neculai Bancea.

Dar, înainte de toate, se cuvin făcute câteva precizări cu privire la autoare. Christina Zarifopol- Illias este, cum ştim, profesoară de studii clasice şi de limbă şi literatură română la prestigioasa Universitate Indiana (SUA) şi, totodată, editoarea celebrului volum de corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, apărut în 2000. La rândul ei, Maria Bancea-Ilioaia este nu numai o profesoară de desen emerită, ci şi fiica institutorilor care fac obiectul volumului de faţă. Colaborarea celor două autoare, întărită şi de