13 iunie 1990… Spre seară, luam metroul către Universitate, să merg "să văd cu ochii mei" ce se-ntâmpla - nu credeam o iotă din reportajele transmise de Televiziunea Română "liberă" (pe atunci singurul canal, urât mirositor). Pe scările de la metrou m-am întâlnit cu o fostă colegă, ofiţer de Securitate, care m-a certat muteşte, scuturând degetul arătător. Am ridicat din umeri şi mi-am văzut de drum. Piaţa Universităţii, singurul loc din Bucureşti unde până în ajun se putuse respira aerul libertăţii aduse de Revoluţie, redevenise o staţie de metrou şi de autobuz prin care treci grăbit şi neatent-agasat…
După 21 de ani, în 2011, tot spre seară, coboram din metrou la Universitate, neatent-agasat, ca să ajung la Teatrul de pe Lipscani, la avanpremiera spectacolului "Fluturi şi oameni" al trupei "Passe-Partout - Dan Puric". Nu m-a mai certat nimeni scuturând degetul arătător. După 20 de ani de rătăcire prin deşertul consumist, gândirea liberă şi chemarea libertăţii sunt ignorate, îngropate sub indiferenţa generală. Centrul vechi al oraşului este un continuum de mese de cafenea la care stau (nu petrec, ci stau) mitici şi mitiţe cu priviri în care nu se citeşte nicio năzuinţă. Şi nicio amintire. ("Doamne, vino Doamne / Să vezi ce-a mai rămas din oameni…")
"Fluturi şi oameni" este genul de spectacol la care nu te încumeţi decât dacă ai ajuns la maturitate artistică. La adevărurile pe care le spune şi la felul în care le transmite nu se poate ajunge urmând doar chemarea (talentul, neastâmpărul…) sau având doar ştiinţa (stăpânirea tehnicii…), e nevoie şi de înţelepciunea privirii, şi de oceane de sudoare picurată la repetiţii şi pe scândurile scenei. E nevoie, deopotrivă, de tandreţe, gingăşie, puritate, jovialitate, vigoare, simplitate, inventivitate, plăcere a jocului şi bucurie a descoperirii şi a povestirii lucrurilor simple şi nepieritoare din lumea pe care
