Deşi indiscutabil un an al prozei, anul literar trecut n-a fost unul rău nici pentru poezie. Sigur, ne putem aminti vorba populară care spune că „românul e născut poet“, dar nu e doar asta. Un an în care, după mai bine de cincisprezece ani, Ion Mureşan revine la poezie cu un volum care ne-a tulburat pe toţi – ultima ispravă fiind Premiul pentru Poezie al USR – nu este chiar unul obişnuit. Nici un an care ne-a adus în faţa ochilor excelente volume de Mircea Dinescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ana Blandiana, Dinu Flămând, Anca Mizumschi, Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Robert Şerban, Radu Andriescu, Doina Ioanid, Nicolae Coande etc. Doar dacă aş reproduce „inventarul“ stabilit de revista aceasta pentru premiile pe care le acordă anual, aş epuiza spaţiul articolului! În acest context extrem de competitiv, a apărut Moarte de om. O poveste de viaţă (Limes, 2010) de Ion Zubaşcu, unanim apreciată de critică şi epuizată din librării. Am vrut să-mi mai procur cîteva exemplare pentru a le dărui unor prieteni, fără a-l deranja pe autorul în suferinţă, şi n-am mai găsit. În această primăvară, cu puţin înainte de a se „plictisi“ de noi şi de a pleca într-o lume mai bună, Ion Zubaşcu a recidivat, la aceeaşi editură, cu volumul Omul, pomul şi fîntîna. O tragedie românească, pe care a apucat să-l mai ţină în mîini înainte plecării, un volum bîntuit de aceeaşi „frumuseţe atroce“ ca şi precedentul, deşi explorînd, într-o manieră diferită, dar coerentă cu cea dintîi, un alt teritoriu – este vorba despre trecerea de la tragedia individuală la cea familială şi comunitară. Ion Zubaşcu este unul dintre membrii generaţiei mele care a debutat relativ repede şi sub bune auspicii, volumul Gesturi şi personaje (Albatros, 1982) fiind bine primit de critica momentului. Din păcate, volumul Omul de cuvînt, depus la Cartea Românească în anul următor, avea să apară tocmai în 199