Dumitru Mazilu a scos recent o cărticică de vreo 120 de pagini, intitulată vitejeşte „Revoluţia română – zile şi nopţi de dramatism şi speranţă”.

Cum Mazilu a fost unul dintre personajele centrale din decembrie 1989, dovadă funcţia de prim-vicepreşedinte căpătată în Frontul Salvării Naţionale (FSN), volumul ar fi putut avea un destin memorabil. Cu o condiţie: să fie o lucrare serioasă. Şi dimensiunile, şi abordarea propagandistică, într-o impecabilă limbă de lemn, nu-i dau însă vreo şansă de a ajunge la cititori. Cartea este efectiv un rebut.

Dar nu impotenţa publicistică a lui Dumitru Mazilu şochează, cât oportunismul său greţos. În 1991, fostul colonel de Securitate publica un volum plin de nerv: „Revoluţia furată". O adevărată mărturie istorică, pigmentată cu informaţii care-i descalificau pe unii „emanaţi" ai Revoluţiei, precum Ion Iliescu şi Silviu Brucan.

Între timp, Mazilu şi-a reconsiderat poziţia faţă de tovarăşii săi din FSN. Şi-a şters din minte toate nenorocirile de care-i acuza pe aceştia, ajutat fiind şi de funcţiile publice pe care i le-a dat, generos, Ion Iliescu. De una beneficiază pe viaţă: membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie (IRRD).

În noua sa carte, Dumitru Mazilu nu mai scrie un cuvânt despre „firul roşu" cu sovieticii, despre cursele cu TAB-ul spre Ambasada URSS, despre coteria Brucan-Iliescu-Militaru sau apariţiile dubioase ale „teroriştilor". Le-a uitat pe toate. Acum ştie doar atât: eroicul popor român l-a doborât pe Ceauşescu, iar un grup de patrioţi, în frunte cu Ion Iliescu şi - evident - cu Dumitru Mazilu, l-a condus cu pricepere şi cu spirit de sacrificiu spre democraţie.

Cum din maculatura tipărită în 2011 nu putem cita nimic, să revenim la cartea din 1991. Mai exact, la un episod petrecut în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989.

„La un moment dat, mi-am da