În preajma Sărbătorilor Pascale la Muzeul Jude- ţean Gorj „Alexandru Ştefulescu” din Târgu-Jiu a fost vernisată expoziţia personală a lui Mihai Sârbulescu.
Aceasta, îmi face plăcere să cred, vine în descendenţa unei alte manifestări importante, din toamna anului trecut: Murmurul tradiţiei, un concept vizual imaginat de Paul Gherasim „în amintirea lui Constantin Brâncuşi”.
În legătură cu opera lui Mihai Sârbulescu s-au vehiculat tot felul de conexiuni de la cele de apartenenţă la o generaţie sau la o grupare artistică până la cele stilistice. Toate sunt reale în măsura în care clarifică, sau mai curând luminează fragmente ale creaţiei sale. Ceea ce consider cu adevărat reprezentativ este faptul că amprenta sa vizuală nu poate fi încorsetată într-o serie de etichete, oricât de onorante ar fi acestea. Nici generaţia ’80, nici gruparea Prolog, nici radicalismul neo-expresionist sau neo-clasicismul postmodern (cum, mai nou, a fost caracterizată creaţia sa) nu le simt ca fiind deplin acoperitoare pentru un univers pictural care, indiferent de unde îşi trage seva, se focalizează pe un demers foarte personal ori identificator. În acest sens cred că întreaga lui operă, încă de la debut, este nu doar un parcurs artistic ci mai ales un proces de relevare a adevărului pe care pictura îl poate conţine. El este mijlocul şi nu scopul lumii sale, este forma prin care discursul vizual care, deşi nu are nimic ostentativ, prin însăşi tăcerile lui, reuşeşte să inducă subtil, transferul gândului spre un inefabil audelà.
Mihai Sârbulescu cultivă un lirism al sugestiilor încărcat de un anume mister. Confesiunea este expresia vizuală pe care o modelează nu în sensul destructurării limbajului ci, dimpotrivă, prin licitarea convenţiei plastice, a cărei semnificaţie de tip platonic ar fi aceea că la temelia lumii sunt imaginilemonade. Scopul integrator al discursului se
