Domnule Matei Vişniec, în 1987 aţi cerut azil politic în Franţa şi de atunci v-aţi trăit viaţa cu precădere acolo. Prin urmare, cunoaşteti dinăuntru experienţa exilului. Ce a însemnat exilul pentru dumneavoastră?

Exilul a însemnat cu precădere călătoria în interiorul unei limbi străine. Geografic vorbind, între timp lucrurile s-au mai estompat: oamenii circulă şi Parisul nu mai e aşa de departe de Bucureşti. E drept, în 1987 am avut senzaţia că plec foarte departe şi că fug de nişte realităţi care mă sufocau. De fapt simţeam că plec pentru totdeauna. Atunci nu exista nici o speranţă la orizont, eram convins că regimul comunist va dura o veşnicie. De aceea, credeam că plec fără să mă mai întorc vreodată şi nu aveam nici o părere de rău. Doar o mică strîngere de inimă pentru părinţii mei. Eram dispus să mă instalez oriunde pe pămînt cu condiţia să găsesc o ţară liberă. Eram dispus să mă mut în Germania şi să scriu în limba germană, cum eram dispus să emigrez în SUA şi să învăţ limba engleză în scop literar. Dar am avut şansa să ajung la Paris şi să mă îndrăgostesc de Franţa şi de cultura ei. Ea mi-a dat a doua cetăţenie şi nişte aripi pe care nici o altă cultură nu ar fi putut să mi le dea. Exilul meu concret a durat doi ani. Dar multă vreme m-a bîntuit „coşmarul refugiatului”. E un vis arhetipal pe care mulţi români l-au avut în acea perioadă: visezi că te-ai întors în ţară pentru un detaliu minor (de exemplu, să cauţi în sertar un manuscris, să-ţi vezi părinţii etc.) şi brusc te trezeşti captiv într-o Românie din care nu mai poţi fugi. Drumul înapoi spre străinătate îţi este închis. Coşmarul acesta l-am avut multă vreme după 1989, aşa puternică era în subconştientul meu ideea de captivitate, ideea că ne luptăm cu o forţă obscură care ne ţinea legaţi.

Înţeleg că ruptură de limba română nu aţi resimţit-o ca pe o traumă.

Nu, n-a fost o traumă