Criza învăţământului, îndeosebi a celui superior, a devenit atât de acută, încât nu mai poate fi rezolvată în interiorul sistemului. Primul domeniu care stă să cadă sub foarfecele multiple ale dezinteresului, vulgarizării extreme a societăţii contemporane şi ideologiei distructive a corectitudinii politice e cel umanist.
Vor urma – n-am nicio îndoială – cel ştiinţific, iar finalmente lepra ignoranţei se va extinde şi asupra zonei care, deocamdată, pare să fie în culmile înfloririi: cea a business-ului. Societatea occidentală a putut să atingă într-un timp relativ scurt (câteva decenii) un nivel de civilizaţie şi prosperitate fără precedent tocmai pentru că stătea pe solul solid al unei viziuni care sintetiza câteva secole de exerciţiu umanistic. Proiectul social occidental n-ar fi fost posibil fără acumularea tezaurului de gândire şi reflecţie din domeniul „umanioarelor”, care a impulsionat şi cercetarea ştiinţifică.
Nu trebuie să te fi hrănit cu scepticismul lui Cioran ori să fii adeptul teoriilor catastrofiste privind declinul omenirii. Şi nici nu trebuie să aparţii vreunui club conservator. E suficient să priveşti în jur şi să constaţi viteza şi gradul de şubrezire a fundamentului civilizaţiei occidentale. Ar fi ridicol ca şapte miliarde de pământeni din şapte – ori poate că între timp am şi devenit opt! – să trăiască după regulile unora din personajele lui Jane Austen (de pildă, Mr. Bennet, din Mândrie şi prejudecată, cel care era cufundat în nesfârşite lecturi, în vreme ce fiicele sale traversau incandescente drame sentimentale). Dar e la fel de ridicol ca, după vreo două sute de ani în care umanitatea a putut să beneficieze de accesul neîngrădit la cărţi şi la cunoaştere, aceeaşi umanitate să se retragă de bunăvoie în grotele ignoranţei şi dispreţului faţă de cultură.
Ca în oricare ciclu infernal, dezastrele se potenţează între ele:
