In 2000, guvernarea CDR, aflata la final, avea o imagine dezastruoasa, cu mult mai rea decat rezultatele reale. Ezitant si cu mult zgomot, guvernele Ciorbea si Vasile au reusit, de bine de rau, sa declanseze reforme esentiale, inghetate in anii Vacaroiu de post comunism, iar cabinetul Isarescu, cel mai peformant din Romania ultimilor 20 de ani, a pus economia pentru prima oara pe crestere reala si a domolit inflatia.
Insa scandalurile permanente au erodat grav imaginea acestor guverne, iar costul social al reformelor a fost imens. PDSR nu avea in mod real o contraoferta satisfacatoare, fiind mai mult beneficiara unui vot negativ.
Efectul acestei debUsolari generale a fost ascensiunea nationalismului. Corneliu Vadim Tudor a atins atunci varful sau absolut prin intrarea in turul al doilea al alegerilor prezidentiale. Cunosc multi oameni (fac parte dintre ei de altfel) care l-au votat atunci cu o imensa sila si disperare pe Ion Iliescu, doar de frica sa nu ne alegem cumva cu Vadim Tudor presedinte. Un neocomunist oricat de retrograd era totusi preferabil unui om cu declaratii si comportament de scelerat.
Si iata-ne acum, dupa 10 ani, intr-o situatie periculos de asemanatoare, cu diferente care nu fac decat sa accentueze pericolul. In lipsa de proiecte si viziune, politicieni limitati, lenesi si/sau ticalosi, apasa din nou pedala nationalista care, pana acum, s-a dovedit fara gres.
Si nu doar cei romani, ci si cei din UDMR. Neavand solutii reale pentru progresul Romaniei si speriati de moarte de singurele solutii radicale, care insa le-ar amputa cea mai mare parte a puterii, politicieni de la putere si din opozitie s-au napusit asupra unui mesaj nationalist pe care se straduiesc din rasputeri sa-l revigoreze.
Singura diferenta reala fata de anul 2000 este ca mesajul nationalist nu mai este concentrat intr-un par
