Deşi aparţin unor generaţii diferite, Cornel Dinu şi Nicolae Mitea au ceva în comun, culorile roş-albe. Cel dintîi şi-a legat de Dinamo întreaga carieră, lungă şi luminoasă, de aceea e considerat unul dintre simbolurile clubului. Al doilea a început ca junior în Ştefan cel Mare, de unde a plecat la 18 ani să strălucească în tricoul lui Ajax, ca să se întoarcă însă, în vara lui 2008, cu coada între picioare. Învins, dar plin de fiţe.

În rest, toate i-au despărţit. Nu numai vîrsta, Dinu născut în 1948, Mitea în 1985, ci şi atitudinea. Mai ales ea, modul de a privi fotbalul şi, mai departe, viaţa. Dacă primul a fost un luptător, celălalt s-a încadrat în categoria risipitorilor, probă că n-a mai apărut într-un meci oficial din 10 iunie 2009! Trist, adevărul e că Mitea n-a ştiut să-şi gestioneze talentul. A făcut furori la Amsterdam, la fel şi în “naţională”, dar s-a stins ca lumînarea. Pe lîngă o accidentare serioasă, l-a tras în jos autosuficienţa, exagerata încredere în sine. Rămas fără angajament, a continuat să ţină însă coada sus, nesfiindu-se să declare în 2010 că “pentru 100.000 de euro nici nu mă dau jos din pat! Chiar aşa de rău am ajuns?”. Din păcate, răspunsul era da.

Acum, cînd recent promovata Petrolul Ploieşti şi-l doreşte, s-ar cuveni ca Mitea să înţeleagă cît de importantă e şansa ce i se oferă, ocazia de a se relansa. Tocmai deoarece a bătut la prea multe uşi zăvorîte, e dator să profite de ea, să n-o irosească. A venit vremea să convingă, fie şi cu întîrziere, că n-a uitat nici să transpire, nici să marcheze goluri. La 26 de ani, poate că nu-i ultimul său tren, dar acesta nu trebuie pierdut. În caz contrar, va fi exclusiv din vina lui. Va deveni autorul propriei ratări.

Spre deosebire de cel alintat “Niki”, mai prezent în tabloide decît pe teren, Dinu nu mai are nimic de dovedit. Logic şi meritat, e socotit unul dintre clasicii fotb