Judecat sub unghi creştinesc, un intelectual este o fiinţă degenerată ale cărei şanse de îndreptare soteriologică sunt infime. Cauza stă în strîmba orientare pe care o dă minţii sale.

Căci a fi intelectual înseamnă a te mişca scolastic într-o lume precumpănitor seculară, intelectul nefiind decît facultatea care adună la un loc cele două elemente-cheie: scolasticul şi secularul.

Scolastica e apoteoza sterilităţii în varianta ei livrescă, genul de optică care, făcîndu-şi din comentariu o raţiune de a fi, repudiază din instinct orice apel la esenţe tenebroase. Ultimul lucru pe care i-l poţi cere unui scolastic e să fie mistic, întreaga sa energie mergînd în direcţia analizei de limbă: distincţii şi aproximări, pe bază de concepte şi etimologii. De aceea, analitic fiind, accentul cade pe scolii şi pe adagii, adică pe comentarii făcute în marginea unor teme prestigioase. Potrivit acestei logici, o problemă este cu atît mai lămurită, cu cît e supusă unui ochi discriminator mai ascuţit. Iar cînd imboldul scolastic capătă exigenţa exactităţii, el culminează în etosul matematic, caz în care litera e înlocuită prin număr şi comentariul prin formulă. În fond, matematica e apogeul scolasticii în varianta măsurii precise. E real doar ce poate fi măsurat, orice stafie putînd fi vie cu condiţia să fie prinsă într-o formulă. „A fi“ înseamnă a intra în ecuaţie.

Trăind din speculaţii, parafrazări şi alegorii, spiritul scolastic îşi e sieşi suficient, neavînd nevoie de ipoteze preliminare pe care să-şi sprijine curiozitatea. Lumea începe cu gîndirea lui, caz în care esenţele sunt de găsit în cuvinte, logosul fiind un concept căruia îi poate găsi o puzderie de sinonime: Dumnezeu, entelehie, duh sau principiu – drama minţii sale nestînd în alegerea expresiilor, ci în lipsa aderenţei la fundament. Scolasticul nu are organ pentru temeiuri şi origini, de aceea e mereu