Domnule Ognjen Spahić, sunteţi un autor de romane şi de proză scurtă. De ce aţi ales forma aceasta de expresie? De ce nu poezia sau eseul?

Fiindcă experienţa lecturii, felul în care începe să citească, precum şi ce anume citeşte sunt esenţiale în destinul unui scriitor. Eu am început să citesc de timpuriu nuvele şi romane, iar pe cele din alte limbi am căutat să le traduc în timpul facultăţii, iar începutul acesta s-a întipărit în obişnuinţele mele epice. Sunt prins în modul acesta de expresie, şi de fapt nici nu am stat la un moment dat să aleg între mai multe variante de scriere. În schimb, nu am avut niciodată imboldul de a scrie poezie sau eseuri filozofice.

Timp de 14 ani aţi făcut gazetărie în Muntenegru, îndeosebi la ziarul „Vijesti” din Podgorica. A dăunat gazetăria muncii de scriitor?

Gazetăria am făcut-o ca să trăiesc, şi am privit-o mereu ca pe ceva paralel cu scrisul. A fi ziarist nu înseamnă a fi scriitor. Deşi par apropiate, cele două activităţi sunt foarte deosebite. Nu am amestecat niciodată meseria de ziarist cu pasiunea pentru scris. Mai mult, n-am simţit vreodată că prima a afectat-o în rău pe cea de-a doua, nici în privinţa timpului acordat fiecăreia, nici în privinţa calităţii textelor. Cine are stofă de scriitor va găsi mereu timp să scrie, la fel cum cine simte nevoia să citească va găsi răgaz pentru asta. Nu cred o iotă din lamentaţia celor care declară că ar citi cu plăcere, dar nu le îngăduie timpul. Nevoile autentice nu aşteaptă ca cineva din afară să vină să le acorde timp pentru împlinire. Unde e o nevoie profundă e şi o cale de a o împlini.

Sunteţi născut în Muntenegru şi scrieţi în sîrbo-croată. Nu e dureros să scrii într-o limbă de mică circulaţie?

Dar sîrbo-croata nu e o limbă de mică circulaţie. Gîndiţi-vă că e vorbită în patru state – Serbia, Croaţia, Bosnia şi Muntenegru –,