În această rubrică din numărul din 29 aprilie, comentând precedentul roman al lui Jo Nesbo tradus de Editura RAO, "Călăul", scriam că eroul, Harry Hole, reuşeşte să dezlege o parte dintre mistere, nu şi pe cel care îl obsedează cel mai mult, moartea unei colege poliţist, pentru care răspunzător este chiar unul dintre cei cu care Hole lucrează. Presupuneam că misterul acesta se transferă următorului roman. Exact asta se întâmplă, romanul următor, care se cheamă "Steaua diavolului"*) a fost tradus şi îmi permit să susţin, chiar din primul paragraf, că este încă şi mai bun şi mai plin de tensiune decât "Călăul", iar cei care aveau eventual ceva dubii în legătură cu măiestria scriitoricească a lui Jo Nesbo, după această carte pot să îndepărteze toate neliniştile.

Harry Hole continuă să fie "lupul singuratic, beţivul, copilul teribil al departamentului şi, în afară de Tom Waaler, cel mai bun detectiv de la etajul şase." Cazul Ellen Gjelten fusese demult închis, dar Harry Hole devenise obsedat de ideea că asasinarea celei mai apropiate colege fusese opera lui Tom Waaler. Toţi socoteau acuzaţiile fanteziste, mai ales după ce o anchetă internă nu ajunsese la nicio concluzie, dar Harry Hole era mai departe convins de adevărul său, pe care nu-l putea dovedi şi pentru care era dispus să-şi rişte chiar şi cariera.

În romanul de faţă, detectivul chiar e în pragul distrugerii profesionale şi umane, dar acceptă, cu câteva zile înainte de a fi demis, să se mai implice în rezolvarea unui caz, un şir de asasinate care păreau opera unui psihopat şi asasin în serie. Culmea, chiar alături de colegul pe care îl suspectează şi îl acuză în continuare. Această implicare îl ajută însă să-şi rezolve obsesia, pentru că, în cursul anchetei, care durează ceva mai mult de o săptămână, Harry Hole obţine dovezile de care avea nevoie despre traficul de arme, droguri şi diamante în care