Tata este, fără exagerare, unul dintre cei mai prudenți șoferi din câți mi-a fost dat să cunosc și chiar și-acum, când poate reflexele i-au fost ușor afectate (a se pune treaba asta pe seama trecerii timpului și, deci, a înaintării în vârstă), rămâne fruntaș în clasamentul personal al șoferilor în care am cea mai mare încredere. S-ar putea ca, auzind acum o astfel de mărturisire pe care altfel nu aș îndrăzni să o fac, să zâmbească a neîncredere, bănuindu-mă de obrăznicie. Și n-ar fi foarte deplasat, căci ani de-a rândul nu am ratat nicio ocazie de a-l lua în derâdere pentru cele patru ore – patru ore și jumătate petrecute pe drumul dintre Constanța și București, pe care alții, nu neapărat mai aventuroși, îl parcurgeau la vremea respectivă în cel mult trei ore. Dar nu se putea pune nimeni cu omul și cu atât mai puțin cu ritualul pe care îl presupunea un astfel de drum, constituit din popasuri tematice, de la cele dedicate țigărilor și cafelei până la veșnica masă copioasă de la Drajna, rămasă în memoria colectivă a familiei mele de neegalat în materie de mici.

Și totuși, un singur astfel de popas se distinge la o întoarcere în timp fugitivă, acela când, spre marea mea stupoare, ai mei au întrerupt mersul firesc al lucrurilor dintr-un motiv pe care nici astăzi nu îl înțeleg. La intrarea într-o localitate al cărei nume l-am ținut minte până nu demult și care acum îmi scapă, tata a încetinit brusc la o viteză pe care noi o atribuiam mereu acelora ce nu-și cunoșteau prea bine drumul, pierduți printre borne kilometrice și indicatoare. Se vedea clar că și el, și mama, cercetau cu privirea marginea drumului, căutând un ceva foarte bine cunoscut pe care, paradoxal, nu îl văzuseră niciodată.

După câteva minute de atmosferă deloc forțată de film polițist ușurel, dar imprevizibil, tata oprește mașina în dreptul unei case. De fapt, în dreptul unei case în fața căre