Între mijloacele expresive ale limbii române, apte să producă – prin conotaţ iile lor peiorative şi prin sonoritatea deloc eufonică – efecte comice, se numără şi sufixul -ăraie.
Substantivul căruia i se adaugă sufixul popular şi familiar capătă sens colectiv, dar mai ales semnificaţii depreciative: „prost”, „fără valoare” sau cel puţin „nedorit”. Nu sunt multe derivate de acest tip: mai cunoscut e hârţogăraie, format de la o bază oricum conotată peiorativ (hârţoagă). Ca şi hârţogărie, hârţogăraie desemnează mulţimea de hârtii inutile, plicticoase etc., devenind – prin metonimie – un echivalent colocvial al termenului birocraţie. Cuvântul este destul de prezent în limbajul familiar şi publicistic actual: „9 milioane de euro aruncate pe hârţogăraie” (Jurnalul Naţional, 8.10.2010); „Mai puţină hârţogăraie: Poliţiştii nemţeni au scăpat de caietele profesionale” (realitateamedia.ro, 1.04.2011); „hârţogăraie, acte peste tot, dosare, rapoarte de întocmit, ce să mai... un adevărat calvar” (femei-moderne.ro, 22.03.2011). Datele oferite de Google arată că, în momentul de faţă, hârţogăraie e de trei ori mai frecvent decât hârţogărie, cei doi termeni folosindu-se în contexte similare („Vânzarea maşinilor va fi scutită de hârţogărie”, motociclism.ro, 19.05.2011). Or, dacă hârţogărie era deja înregistrat în Dicţionarul limbii române (F-I, 1934) şi apare în dicţionarele curente (DEX, DEXI 2007), hârţogăraie e absent de pretutindeni.
Dacă dicţionarele s-au arătat prudente şi rezervate faţă de formaţiile în -ăraie, lingviştii au fost interesaţi de sufixul pitoresc. Au scris despre el Al. Graur şi Iorgu Iordan; ultimul, în Stilistica limbii române (1944), enumeră forme populare ca apăraie, colbăraie, fleşcăraie, focăraie, fumăraie, glodăraie etc. şi constată echivalenţa relativă cu celălalt sufix colectiv, apropiat ca formă: „Se pare că nuanţa depreciativă este mai ac
