Când poeţii migrează în masă spre proză (de la O. Nimigean sau Marta Petreu până la mai tinerii Dan Sociu, Dan Coman sau Stoian G. Bogdan, toţi şi-au încercat norocul în roman), Ionuţ Chiva se reîntoarce, în mod ciudat, la poezie. Cine s-ar fi aşteptat ca, după atâţia ani de la 69 , unul dintre romanele de referinţă ale "Ego. Prozei", Ionuţ Chiva să mai revină la literatură şi - mai mult - cu un volum de poeme? Ce-i drept, după cum aflăm din prefaţa semnată de Cosmin Ciotloş, Instituţia moartă a poştei * e scrisă după renunţarea la un proiect de roman.

Şi nu s-ar putea spune că prozatorul nu se întrevede permanent în spatele poetului. Căci cele mai multe fragmente din volum sunt, de fapt, nişte naraţiuni despre ceea ce s-ar putea numi, în limbajul american - pe care Chiva îl preia ca atare în destule poeme - "everyday life". Fie că e vorba de o banală plimbare cu câinele, de o vizită la biserică într-o amiază de duminică sau doar de lâncezitul la o terasă, instantaneele din Instituţia moartă a poştei compun un univers în care nostalgia face casă bună cu plictisul şi cu nevrozele de tot soiul. În părţile ei reuşite, cartea lui Ionuţ Chiva e un minuţios jurnal al tinereţii în amurg. Personajul central îşi înregistrează, cu o abulie şi resemnare de pensionar, trecerea lentă în ceea ce s-ar putea numi "vârsta a doua". Sunt reţinute, din devălmăşia gesturilor de tot soiul, câteva momente privilegiate în care, însă, se poate întrevedea, ca prin crăpătura unei uşi, monotona dar sigura degradare a experienţei. "Vara peroni", "Emergin youth" (tablou ironic al "frumoasei duminici de la sfârşitul tinereţii noastre") sau "românia-olanda, o seară cu ciprian" sunt, toate, presimţiri ale înstrăinării, momente în care blocajul comunicării, teama de celălalt şi imposibilitatea de a o depăşi devin palpabile în chiar interiorul comuniunii şi al intimităţii. Iată un f