Cuvânt aproape necunoscut înainte de apariţia crizei financiare sau, oricum, extrem de puţin vehiculat înainte de 2006, "insolvenţa" se află azi pe buzele tuturor. Tribunalele gem de povara zecilor de mii de dosare, a căror monitorizare se întinde pe mult prea mulţi ani, astfel încât creditorul să mai poată recupera ceva din datoria iniţială, iar debitorul să fie sancţionat pe măsura faptelor sale. Diferită de insolvabilitate - situaţia în care se află un debitor ale cărui bunuri sunt de o valoare mai mică decât totalitatea obligaţiilor care ar urma să fie satisfăcute cu acele bunuri -, insolvenţa desemnează doar acea stare a patrimoniului debitorului caracterizată prin "insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile". Adică firma are ceva datorii, pe care nu le poate plăti momentan (?!), dar acceptându-i-se cererea de declanşare a procedurii de insolvenţă ar putea să se redreseze şi să redevină un bun-platnic.

Lucrurile nu stau însă aşa: de la deschiderea procedurii de insolvenţă şi până la închiderea ei trece atât de mult timp, încât nu mai ai ce lichida, nici cu ce plăti creditorii şi, de cele mai multe ori, nici nu poţi trage la răspundere administratorul firmei care i-a păgubit pe ceilalţi.

Spre exemplu, dezvoltatorii imobiliari... Încântaţi peste măsură de preţurile apartamentelor de la începutul deceniului trecut şi, evident, de posibilitatea de a se îmbogăţi rapid, tot mai mulţi dezvoltatori au ales să facă megaproiecte în România, nereuşind, bineînţeles, să le şi termine. Rezultatul? Clienţii au rămas pe drumuri, şi cu banii daţi şi fără bunurile cumpărate, plătind chirie până când administratorul judiciar va întocmi planul de reorganizare, iar instanţa va dispune punerea în posesia bunurilor cumpărate. Adică câţiva ani... În tot acest timp, cumpărătorii se înscriu la masa credală, cu valoarea pe care au investi