Ca în fiecare an pe vremea asta, în timpul examenelor de licenţă şi disertaţie, mă apucă jalea şi melancolia la gîndul că mai termină o serie din care nu vom alege mare lucru. Majoritatea celor foarte buni pleacă, noi le-am dat scrisorile de recomandare. Înainte, plecau abia pentru doctorat; de la o vreme, pleacă direct la masterat, noi abia dacă mai avem pentru cine să ţinem cursuri. Optimiştii tot speră că, mai ales după intrarea în vigoare a noii legi a învăţămîntului, odată cu deschiderea şi „încinstirea“ concursurilor, mulţi se vor întoarce, vor concura pe posturile anunţate acum corect. Eu nu prea cred că va fi aşa. E drept, sînt premise bune pentru nişte concursuri mai decente, mai fără dedicaţie. Dar lefurile de lector şi conferenţiar tot mici sînt. Şi mi-e greu să cred că vor reveni masiv cei care pot concura la titlul de profesor (nici nu sînt prea multe locuri). Aşa că, altceva decît, cel mult, o rotaţie a cadrelor nu prevăd pentru viitorul apropiat. Nu ştiu situaţia la alte discipline, dar la matematică, mi-e destul de clar că, în diaspora, sînt mai mulţi cercetători de bună calitate decît sînt în ţară. Lucrul va fi cu osebire vizibil peste o săptămînă, cu ocazia Congresului matematicienilor români, care începe pe 29 iunie, la Braşov. Vor fi peste patru sute de participanţi, cel puţin jumătate din diaspora, venind de pe toate continentele. Unii dintre ei – cu realizări excepţionale, adevărată elită (mă întreb cît de mult vor fi băgaţi în seamă de presă). Cel puţin o dată la patru ani, cu ocazia acestui congres, nu poţi să nu te gîndeşti nostalgic la cum ar fi arătat învăţămîntul şi cercetarea de la noi cu asemenea profesori... Şi nu vin toţi, evident. Pe de altă parte, cele mai mari departamente (universitare) de matematică din ţară au cam cincizeci-şaizeci de membri. Şi nu sînt decît maximum trei de această dimensiune. Adăugînd şi politehnicile, i