Nu trebuie să fii istoric şi nici să fi citit zeci de cărţi despre cel de-al doilea război mondial ca să ştii că a fost un eveniment tragic.

A distrus milioane de destine şi a îngenuncheat, cu foarte puţine excepţii şi cele mai puternice caractere. A pus nenumăraţi oameni în postura de a lua decizii imposibile: mame care au fost nevoite să aleagă pe care dintre copii să-l păstreze şi pe care să-l trimită la gazare, pentru a putea salva măcar unul dintre ei; soldaţi care au avut de ales între a muri de foame şi a se hrăni din carnea camarazilor decedaţi; regi care au avut de ales între a abdica şi a pune în pericol vieţile a mii dintre susţinătorii lor; sau între a-şi sluji ţara din postura de martir sau din cea de simbol viu al rezistenţei anti-comuniste; sau între a se lăsa omorât ca un erou şi a scăpa cu fuga ca un laş.

Într-atîta de rudimentară este gândirea preşedintelui României încât să-şi imagineze că acestea au fost alegeri uşoare?! Că indiferent ce decizie au luat nefericiţii oameni care au trăit în acele vremuri nu au urmat mii de nopţi de chin în care şi-au reproşat că la acea răscruce fundamentală pentru viaţa lor au ales un drum şi nu pe celălalt?

Nu. Ştie din proprie experienţă că de multe ori alegerile unui şef de stat nu îi aparţin, că adesea sunt simple încuviinţări formale care decurg dintr-un concurs de împrejurări pe care nu le-ar putea influenţa nici măcar printr-un gest eroic. Şi cu toate acestea a ales să facă pasul de la exprimarea unor rezerve faţă de glorificarea gestului făcut de Regele Mihai în 1947 la vehemenţa convingerii că ar fi avut cu adevărat de ales. Că prin abdicare Regele a comis un act de trădare naţională. Că uciderea sau întemniţarea sa ar fi putut opri cu adevărat ocupaţia sovietică şi instaurarea comunismului.L-a făcut doar pentru că nu a rezistat tentaţiei de a plăti încă o poliţă Casei Regale, ale cărei