Stimate Domnule Profesor, numele Dvs. se leagă indisolubil de cel al revistei „Echinox”. Nu vă întreb ce au însemnat cei 14 ani de activitate la „Echinox”, fiindcă aţi mai răspuns la această întrebare. Dar aş vrea să ştiu: Care a fost contextul în care a apărut revista? A fost o iniţiativă exclusiv a studenţilor?

O revistă ca „Echinox” n-ar fi putut apărea decât într-un moment de relativă destindere, de „liberalizare” a regimului comunist, care a atins punctul maxim în 1968, anul spectaculoasei afirmări a unui soi de independenţă faţă de Moscova, începută prin 1964, cu o expresie majoră în refuzul de a participa la invazia Cehoslovaciei de către trupele ţărilor-surori din lagărul socialist. Până atunci exista doar o singură revistă a tinerilor, Amfiteatru, la Bucureşti, cu o echipă de scriitori şi publicişti foarte înzestrată. În 1968 au apărut însă reviste în marile centre universitare, „Alma Mater” la Iaşi, „Forum studenţesc” la Timişoara. Cu vreo doi ani în urmă, încercasem să obţinem de la conducerea Universităţii clujene sprijin pentru editarea unei reviste a studenţilor – eram într-un fel de mică delegaţie cu Ana Blandiana, Romulus Rusan, Nicolae Prelipceanu, primită de rectorul Constantin Daicoviciu, însă nu s-a obţinut nimic concret. „Nu era momentul”… Exista, la Facultatea de Filologie, doar un fel de modestă gazetă literară de perete, a cenaclului studenţesc, pe care am intitulat-o sadovenian „Anii de ucenicie”, la care publicau Ion Alexandru, Gheorghe Pituţ, Matei Gavril, Prelipceanu… „Echinox”-ul a apărut, aşadar, în acest nou context mai favorabil, pornind de la un cenaclu astfel botezat de Marian Papahagi, care îşi desfăşura reuniunile în astăzi aproape legendara cramă de la restaurantul „Metropol”, unde şef de sală era un tânăr de treabă, Romulus Pop, poreclit „Mongolu”, rămas prieten până astăzi al echinoxiştilor… Eu n-am făcut parte