Recunosc de la distanţă plicurile mari, colorate orange, care-mi vin de la Vera Călin, aproape cu ritmicitate de metronom, de peste zece ani. N-am nevoie să mai verific adresa expeditoarei. Din Los Angeles, din zona vestică a nesfîrşitului bulevard Olympic (nr. 5511), capăt la două, trei luni un calup inedit de foi manuscrise, continuare la suita de „însemnări californiene“ prin care le făcea o surpriză cititorilor din ţară, pentru prima dată în 1997, cînd apărea la Editura Univers volumul Târziu, plasat integral în perimetrul deceniului 1986 – 1996. Următorul grupaj avea să acopere perioada 1997 – 2002, sub titlul Post-scriptum, editat de Institutul Cultural Român (2004). Pe cea mai mare parte a textelor reunite în acest al doilea edificiu editorial le-am parcurs, treptat, pe măsură ce îmi soseau porţii de-abia încredinţate hîrtiei, transmise cu rugămintea de a le introduce în computer. De fiecare dată, lectura a constituit o sărbătoare şi n-am întîrziat să fac publică bucuria spirituală inedită oferită de Vera Călin, intermediind publicarea fragmentelor, pe rînd, la România literară, laLuceafărul, la Observator cultural sau la Lettre Internationale.

Pe parcursul timpului, am devenit, de la distanţă, martor privilegiat al distincţiei intelectuale cu care Vera Călin şi-a asumat înfruntarea dificultăţilor de adaptare ale oricărui emigrant, nevoit a sta faţă-n faţă cu un cod („canon“) străin de comportament, cu mentalităţi şi cu relaţii sociale adesea greu de interpretat, devenite şi mai dificile cînd cel pus la încercare nici nu mai este la început de carieră. Fosta membră a Catedrei de Literatură comparată a Universităţii din Bucureşti era nevoită să accepte că n-are cum să ducă mai departe eminenta ei prestaţie didactică. Profesorul – scris întotdeauna cu majusculă – Tudor Vianu, şeful catedrei şi mentor al întregului grup de colaboratori, colegi