O voce tulburătoare, o frumuseţe asemenea, o prezenţă scenică maiestuoasă, 40 de ani de carieră: mezzo-soprana Iulia Buciuceanu.
„Voi împlini, la 25 iunie 2011, optzeci de ani, dar nu mă simt de vârsta asta, mă minunez când fac socoteala anilor! În principiu, e bine să nu te gândeşti prea mult la trecut. Dar cum altfel să depeni amintirile, succesele, insuccesele?(...) Toată viaţa am avut pasiunea de a cânta. Muzica a fost viaţa mea”.
Aşa începe discuţia minunatei doamne cu muzicologul Grigore Constantinescu. O discuţie relaxată, între doi prieteni, care avea să se transforme într-o carte. „Iulia Buciuceanu - portrete în dialog cu Grigore Constantinescu”. O poveste despre talent, dragoste de muzică şi luptă, foarte multă luptă. Tot pentru muzică.
De unde a venit dragostea sa pentru muzică? De la părinţi. Mama, Iulia Popovici, soprană dramatică, a făcut Conservatorul la Iaşi. A primit o bursă la Milano. Nu a mai ajuns acolo, pentru că Ion Buciuceanu (tatăl Iuliei) a cerut-o în căsătorie. Au avut cinci copii, trei fete şi doi băieţi. Ion Buciuceanu a urmat Conservatorul şi Dreptul, în paralel. A devenit magistrat dar, pasionat de muzică, a înfiinţat în Basarabia corul „Carmen”.
În anii '40, familia Buciuceanu s-a refugiat (peste noapte) din Tighina, a ajuns la Iaşi, apoi s-a stabilit la Suceava. Fiecare cu talentul şi aptitudinile sale, dar dintre cei cinci copii, Iulia şi Tamara aveau să-şi mulţumească părinţii cel mai mult. La capitolul arte. Două artiste încă din copilărie: „Tamara era de mică cu teatrul. Când eram copii, în timpul sărbătorilor de Crăciun, îmi amintesc că se juca o scenetă tradiţională, «Irozii». Noi eram doi îngeraşi. Ne puseseră la şcoală să-i înfăţişăm. Tamara era mai înfiptă! Eu eram mai bleagă, uitam textul, îl încurcam şi ea se enerva mai mult decât părinţii din cauza asta. Odată, la o serbare de felul ăsta, s-a pus î
