Săptămânile trecute, am fost invitatul Colegiului „Sf. Sava“ din Bucureşti ca să le vorbesc elevilor despre cenzură.
Elevi din clasele X şi XI, mi s-a spus, cei din clasa XII fiind în bacalaureat. De ce erau ei interesaţi de cenzură, nu ştiu, poate pentru că profesoara lor care îmi transmisese invitaţia fusese studenta mea şi făcuse cu mine cursul de literatură contemporană în care cenzura ocupa un loc important. Într-o formă oarecum similară cu cea de azi, cursul cu pricina l-am început în 1988. Doar că înainte de revoluţie, prezentam informaţia în mod, expresia nu se mai foloseşte din anii '50, obiectivist, adică foarte sumar sau deloc comentată, ceea ce pe vremea realismului socialist era de rău, iar ulterior era necesar, dacă voiai să n-ai dificultăţi cu cenzura. În facultate, cenzura era totuşi minimă şi se exercita de regulă ca urmare a reclamaţiilor unor studenţi vigilenţi. Te trezeai cu şeful de catedră că vrea să asiste la un curs. Era semnul că cineva te turnase. Niciodată însă, cel puţin după 1963, când mi-am început eu activitatea, nu mi s-a făcut un raport negativ în urma unei astfel de asistenţe.
În viaţa literară, lucrurile stăteau mai puţin bine. Şi, oricum, diferit de la o epocă la alta. Trebuie spus că nu se poate vorbi de cenzură în general decât într-o singură privinţă şi anume atunci când definim specificul celei comuniste. După părerea mea, nu şi a lui Adrian Marino şi a altora, cenzura comunistă avea o esenţă diferită de celelalte cenzuri din istoria societăţii omeneşti. Au existat, după 1949, când a luat fiinţă o instituţie propriu-zisă în România, niciodată indicându-şi din titulatură scopul, mai multe feluri de cenzură. Două au fost cele aşa zicând principale: o cenzură cu o solidă bază ideologică în deceniul VI şi una aleatorie şi contradictorie în deceniile următoare. Diferenţa e marcantă: literatura care a putut apărea în